Marie-Rose Mociorniţă: “Banii parveniţilor nu pot cumpăra clasa şi talentul”

Zâmbetul ei este o propoziţie simplă. Marie Rose Mociorniţă te învaţă, fără cuvinte, lecţia modestiei. A rămas om, în ciuda a tot ce a trăit. Aceasta e mândria vieţii ei. Dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu, l-ar ruga să o ierte că a lipsit de la întâlnirile cu El. Îşi divinizează, în acelaşi timp, părinţii. Sunt confesiuni pe care nepoata marelui industriaş, Dumitru Mociorniţă, le face într-un interviu, acordat în exclusivitate pentru EVZ, în a treia zi de Paşte.

După câţiva ani în care a decis să stea departe de spaţiul public, Marie Rose Mociorniţă face teoria bunului-simţ la români, dar îi şi încurajează să nu-şi piardă speranţa în prelungita criză economică şi morală, pe care o traversează România.

Evz.ro: Aţi lipsit în ultimii ani din spaţiul public. Nu aţi mai acordat interviuri, nu aţi mai apărut la emisiuni de televiziune. De ce? V-a supărat ceva?
Marie Rose Mociorniţă: Am ales să nu mai apar la TV pentru că anul trecut am avut senzaţia că trăiesc într-o continuă ceartă electorală ai căror protagonişti erau teleportaţi cu viteza luminii dintr-un studio în altul pentru a transmite aceleaşi mesaje pe un fundal de hartă. M-aş fi simţit ridicol printre ei, vorbind de importanţa eului adevărat.

“Bucureştiul, un oraş fără personalitate şi spirit”

Când v-am contactat prima oară, acum aproape o lună, spuneaţi că sunteţi în Canada. Unde locuiţi de fapt? Unde vă duceţi viaţa de zi cu zi? Aţi declarat la un moment dat că v-aţi stabilit în România.
Din 2001 îmi petrec majoritatea timpului în România. Am trăit cot la cot cu toată lumea etapele bune şi rele, de la speranţa inutilă a dreptăţii prin legea lustraţiei, gropile de pe drum, până la alinarea prieteniilor adevărate. Am o relaţie zbuciumată cu ţara mea. Când sunt departe mă cheamă înapoi, când o cunosc prea îndeaproape mă oboseşte. Peste toate aceste etape mai am şi o familie, şi obligaţii departe, iar pământul care nu se sădeşte, se usucă.
Când veniţi în România staţi de regulă în Bucureşti. Cum vi se pare oraşul?
Cu riscul înjurăturilor pe care le voi primi neîndoielnic la comentarii, cred că este printre cele mai urâte oraşe pe care le-am văzut vreodată. Este un oraş fără personalitate, fără spirit, cu puţine locuri unde poţi să îţi arunci ochii şi să vezi frumosul. Cel mai mult mă deranjează cablurile care stau atârnate de stâlpii de electicitate, blocurile jerpelite, faptul că duminica în afară de câteva parcuri nu ai unde să te plimbi. Se spune că atunci când te crezi frumos, devii mai frumos, dar majoritatea bucureştenilor îşi văd oraşul aşa cum este. Un oraş a cărui tragedie este că niciun primar din perioada post-decembristă nu l-a iubit destul ca să înceapă să îl vindece.
Cum s-a schimbat România de la prima dvs. revenire aici, în 1997, şi până acum? Noi, cei care trăim zilnic aici, suntem convinşi că nu e nicio schimbare.
Ţările, ca şi oamenii, trec prin etape. Cea de acum nu e prea atragătoare, dar sper să o depăşim. Vă contrazic puţin. Cred că din 1997 până la integrarea UE, lucrurile au stat mai bine. Am trăit euforia integrării în NATO, speranţa integrării europene, un moment economic bun, dar am trăit şi căderea in abisul kitchiului şi înlocuirea oamenilor de valoare de pe sticlă cu personaje de operetă. Am simţit gustul competiţiei de piaţă si ne-am pierdut iluziile că vom fi salvaţi de un erou, ne regăsim ca după un divorţ sau un incendiu, obosiţi, în căutare de identitate, căutând elementele de valoare pe care să clădim din nou.

“Nu mai trăim în Românica, ci în Mitocănica”

Aţi auzit de Simona Senzual? Ştiţi cine e?
Am o fată care mă ajută în casă şi care îşi întinde masa de călcat când încep programele de la ora 5. Aşa primesc eu această educaţie.

Cum ne apărăm copiii de astfel de “modele”, care se înmulţesc?
În România şi în străinătate, în fiecare şcoală, spital, teatru, sunt oameni care au o valoare extraordinară. Când şefii din media vor realiza că modele de oameni valoroşi sau chiar oameni medii, care îşi găsesc un rost chiar dacă sunt supraponderali sau au limite, sunt poveşti care se vând, vom învăţa să apreciem şi noi altfel de modele şi vom răsufla uşuraţi. Ar exista speranţe pentru mai mult. Sau când vom fi foarte indignaţi de o generaţie de progenituri răsfăţate care calcă oamenii ca muştele pe trecerea de pietoni în drum spre discotecă, linistiţi apoi  că le acoperă spatele papa.

Ce sfat i-aţi dat copilului dvs. ca să nu o ia pe un drum greşit, să nu-şi aleagă un model greşit?
I-aş spune să înveţe din greşelile mele ca să nu plătim aceleasi poliţe de două ori.

Ce face iul dvs. Joseph? S-a stabilit în România? Spuneaţi la un moment dat că i-a fost foarte greu să se mute şi în Anglia din Canada.
Este pe jumătate român, vorbeşte româneşte, are un bilet de avion disponibil oricând şi când va simţi nevoia îl va folosi.

Tocmai pentru că veniţi dintr-o altă “dimensiune”, pentru că puteţi arunca o privire asupra societăţii de pe margine, vă întreb dacă mai avem şansa să învăţăm lecţia bunului simţ, a bunei-credinţe, a bunăvoinţei?
Am o prietenă care spune că nu mai trăim în Românica, ci în Mitocănica. Probabil aşa este acum. Dar când vom avea ce pierde, adică drumuri, spitale, şcoli, case mai confortabile, primari şi institutii care trăiesc pentru noi şi nu prin noi, atunci ne vom lupta să le păstram. În ţările din vest oamenii au foarte puţine bunuri după o viaţă de muncă: o casă,  o pensie şi puţini bani la bancă, dar se luptă pentru ele. E calitatea lor de viaţă şi cu asta nu te joci.

Înainte de a intra în UE, spuneaţi că vom sta multa vreme în picioare la masa lumii civilizate. Acum a venit şi criza economică, iar asta nu ne ajută prea mult. Vedeţi oportunităţi pentru România în vreme de criză?
Criza este un stres în plus pentru români, dar şi o şansă de regrupare realistă a valorilor. Acum suntem iar la răscruce de drumuri. Avem şansa fondurilor europene, dar vor fi mereu nişte băieţi deştepţi, care le vor trata ca pe investitorii de la începutul anilor ‘90: Daţi-ne banii şi plecati! Dar sper să fie mai mulţi oameni care le vor vedea ca pe o oportunitate pentru un nou început, o bază economică mai serioasă cu oportunităţi egale.

“Nu Îl imaginez pe Dumnezeu, Îl simt”

Ce e credinţa pentru dvs? În ce credeţi?
În acest moment, credinţa este un concept foarte intim, pe care l-aş explica cu greu,. Sunt convinsă că înţelese cu mintea inimii, toate cărţile sfinte din toate religiile conţin adevăruri mari. Înţelese cu mintea egoului pornesc războaie religioase şi inchiziţii. Drumul către ceva mai mult decât noi este pentru fiecare altul, dar cred că ar fi îngrozitor să trăieşti ca şi cum nu există nimic mai puternic pe lumea asta decât puterea motorului de la maşina ta sau contul din bancă. Asta ar fi groaznic, căci nu mai ai nicio speranţă atunci când trebuie să deschizi uşa unui miracol.

Reprezintă românii un popor de credincioşi în adevăratul sens al cuvântului? Vedem adesea la tv, pe la diferite sărbători, oameni care se împing, se îmbulzesc pentru o cană cu aghiasmă. Asta e credinţa?
Nu pot să judec credinţa nimănui, dar din ce în ce mai mult, rugăciunea devine pentru mine nu  o formaţie de cuvinte, ci mai degrabă felul în care trăiesc, ajut, simt. Cât despre îmbulzeala de la biserică este o altă formă de expresie a coregrafiei sociale de la noi. Se dau ramuri şi la catolici, şi la protestanţi şi nu toţi care stau la coadă sunt pioşi, dar trăiesc în societăţi şi comunităţi mai dezvoltate.

Şi ce i-aţi spune, astăzi, lui Dumnezeu dacă l-aţi întâlni?
L-aş ruga să mă ierte. El a fost întodeauna prezent, dar eu am lipsit de multe ori de la întâlnire.

Dar cum vi-L imaginaţi pe Dumnezeu?
Nu Îl imaginez, Îl simt.

Scriaţi la un moment dat că Dumnezeu vă iubeşte pentru că, de fiecare dată când aţi fost pe marginea prăpastiei, v-a apucat de guler şi v-a repus pe drumul drept. Păreţi o femeie puternică. Ce vă poate aduce pe marginea prăpastiei?
Ca toată lumea, oamenii dragi care dispar, grijile, timpul care trece. Dar spiritul învinge circumstanţele. Aşa rezistăm de mii de ani.

“Trăieşte clipa” nu înseamnă a fi lichea

Ce defecte aveţi? Cum vi le corectaţi?
Am multe defecte, dar de unul sunt pe cale să mă vindec şi asta va anula multe altele: iluzia perfecţionismului.

Documentându-mă pentru interviu, am constatat că discursurile dvs. sunt optimiste. Cum vă conservaţi calităţile în haosul în care trăim?
Prin materialul genetic de la parintii mei.  De aceea sunt atât de frustraţi parveniţii. Banii lor nu pot cumpăra două lucruri: clasa şi talentul.

Care este cea mai preţioasă lecţie de viaţă pe care aţi primit-o? “Trăieşte clipa” nu se traduce prin a fi lichea

Aveţi un om căruia îi datoraţi foarte mult din ceea ce sunteţi astăzi, de la care aţi învăţat cel mai mult?
Am avut şi sper să mai am mulţi ghizi. De la oamenii cei mai simpli până la cei mai complexi… Dar de la început până la sfârşit, părinţii.

Care e lucrul de care sunteţi cea mai mândră?
Puterea de supravieţuire a mea şi a familiei mele, reuşind, în acelaşi timp, să rămânem, zic eu, oameni.

“Şi ura este o relaţie pentru că e o emoţie”

Cum înmulţim oamenii buni?
Prin exemplu, de la aruncatul gunoiului, până la a ne abţine de la bârfă şi comentarii şi a nu reacţiona la istericul de la volan pentru că nu este vina lui că e frustrat. Toate reacţiile noastre au o formă de consecinţă în univers şi această consecinţă este energia care schimbă lucrurile. O picătură şi cu o picătură fac un ocean, iar când destui vor conştientiza şi aplica aceste lucruri oceanul va arunca la mal gunoiul.

Cum vă alegeţi prietenii?
Cu grijă.

Ce iubiţi cel mai mult?
Familia, căţelul, prietenii, cărţile şi călătoriile.

Ce urâţi cel mai mult?
Într-o zi, nu demult, mă gândeam la un lucru care m-a rănit. Aveam multe resentimente, dar timpul este cel mai bun artist şi a pus o patină asupra patosului meu. Într-o zi, aşa, din senin, am început din nou să mă gândesc la acea situaţie şi am descoperit cu surprindere că mă plictisea, nu mai avea zvâcnire, devenise total neintersantă. Am realizat că şi ura este o relaţie pentru că e o emoţie. Ori dacă cineva sau ceva ţi-a dăunat vrei să pleci cât mai repede de acolo, pentru că nu mai vrei o relaţie suplimentară cu durerea şi atunci treci la niveul următor, la scara de mai sus unde nu mai ajunge ura şi constaţi cu surprindere că sunt unele persoane care nici măcar nu merită să fie urâte pentru că asta ar însemna o relaţie cu ele.

Care e cea mai recentă carte pe care aţi citit-o?
Cartea care m-a ajutat cel mai mult în ultimul timp să mă ancorez în prezent a fost instrumentul oferit de Eckart Tolle prin cartea “Un Pământ Nou”. Cea mai recentă carte citită a fost “Muzeul Inocenţei” de Orhan Pamuk, care traduce cel mai bine relaţia mea cu dragostea, cu mediul din care provin, cu ţara al cărui trecut apune si viitor este în umbră. Ca un mare maestru pictează emoţiile cele mai intime ale inimii pe fundalul celui mai frumos oraş din lume, Istanbul.

“Bunele maniere vin dintr-o curăţenie generală a mediului înconjurător”

Unde ar mai putea învăţa tinerii, astăzi, bunele maniere?
Bunele maniere vin dintr-o curăţenie generală a mediului înconjurător, din conştientizarea multora că este mai bine sa ţii curat decât să trăieşti într-o ladă de gunoi comună. Am fost mai demult în Atena, de exemplu.

Traficul era, ca la noi, infernal. Grecii nervosi, cu capul scos pe geam, ţipau şi claxonau. Acum, în primăvara trecută, acelaşi trafic infernal, dar niciun claxon, tăcere totală. Când l-am întrebat pe taximetrist ce s-a întâmplat mi-a spus că la ce foloseşte să ne enervăm unii pe alţii, că asta nu schimbă nimic.

Ne-ar prinde atât de bine să dezvoltăm turismul adevărat, ca să cunoaştem oameni, să-I observăm cum se poartă, ce valoare dau banului, cum gândesc. Este ca si cum o ţară întreagă ar intra în contact cu alte culturi şi s-ar primeni, iar dacă o facem bine putem genera şi una dintre sursele cele mai importante şi rapide de venituri ale unei economii.

Veţi continua actele de caritate în România?
Am avut norocul să colaborez cu un om extraordinar, care a pus bazele îngrijirii paliative în România prin Hospice Casa Speranţei. Pentru că această iniţiativă nu a fost dedicată egoului lui, a prevăzut de la începutul proiectului, pornit dintr-o cameră modestă la Braşov la începutul anilor ‘90 să pregătească echipa de angajaţi români, care să-I ducă misiunea mai departe.

Asta nu înseamnă ca succesul dezvoltării nu este o perpetuă goană după fonduri de susţinere, dar că, pur şi simplu, bazele au fost puse atât de serios încât nu mai este nevoie de oameni ca mine. Am observant de altfel, că din toate organizaţiile pe care le-am cunoscut, în ciuda faptului că la bază erau numai intenţii bune fără structură şi planuri pe termen mediu, lung, alimentate de răbdare şi perseverenţă, puţine au fost acelea care au rezistat.

Îmi rămâne un lucru de făcut. Intenţionez să pornesc un lobby care să arunce lumina asupra acestei găselniţe numite Fondul Proprietatea, ca şi masură de despagubire a oamenior furaţi de comunişti.

Vreau şi sper să am sprijinul necesar, să aduc lumină în faptul că de patru ani, managerii acestui fond încasează salarii grase, dar te trimit la plimbare când le ceri ajutorul. Dividentele sunt îngheţate pe Marte, iar mecanismul de evaluare al solicitanţilor este blocat şi seamănă îngrijorător de mult cu celalalte legi de despăgubire concepute să-ţi confere dreptate după moarte.

În România, 70% din oameni sunt disfuncţionali”

Marie-Rose Mociorniţă s-a remarcat de-a lungul timpului prin spiritul său critic, dar şi printr-un comportament exemplar de înaltă ţinută. “În afară, cred că există o proporţie de 70% de oameni echilibraţi, care duc în spate un 30% de disfuncţionali, din diverse motive. Sunt şomeri, bolnavi… La noi, proporţia este inversă. 30% din oameni sunt ok, normali şi îşi doresc acest lucru şi 70% sunt şmecheraşi, tupeişti, escroci, nebuni”, spunea Mociorniţă într-un dialog cu Robert Turcescu.

Într-un alt interviu, Marie-Rose Mociorniţă aprecia că bărbaţii români mai au de învăţat la capitolul maniere. “Aş vrea să fie mai domni. Şi cred că ar trebui şi noi femeile să-i învăţăm sau chiar să le pretindem să fie mai domni. Şi pentru asta trebuie să învăţăm să fim şi noi mai doamne. Nu mă refer la statutul social. E vorba de o a atitudine personală”, mărturisea ea.

Carte de vizită

• Marie-Rose Mociorniţă este nepoata lui Dumitru Mociorniţă, patronul fabricii de pielărie care îi purta numele şi cel care a pus bazele industriei româneşti organizate.
• Tatăl ei, Ion Mociorniţă, fost avocat, a administrat afacerile până la venirea la putere a comuniştilor, când a fost arestat politic, iar averea familiei a fost confiscată.
• În anii ’70, după eliberarea din închisoare a lui Ion Mociorniţă, Marie Rose şi mama sa, Rosette, au plecat în Canada. Uşa le-a fost deschisă de talentul pentru pictură a Rosettei Mociorniţă. Trei ani mai târziu, i se permitea şi lui Ion Mociorniţă să părăsească ţara.
• Marie-Rose a revenit în România în anii ’90. Este divorţată şi are un fiu, Joseph, în vârstă de 25 de ani.

• Marie-Rose a făcut, din pasiune, după cum ea însăşi declara într-un interviu, un curs de Istoria Religiilor, la Oxford.

• A terminat apoi Facultatea de Marketing şi Comerţ la Londra şi face carieră în Relaţii Publice. A organizat evenimente, expoziţii, târguri, strângere de fonduri, chiar şi pentru politicieni, precum fostul premier britanic John Major.

• Marie-Rose Mociorniţă este patronul spiritual al mai multor organizaţii de caritate cu profil medical, Hospice Casa Speranţei din Braşov şi Mobilmed din Bucureşti

via http://www.evz.ro/detalii/stiri/marie-rose-mociornita-am-o-relatie-zbuciumata-cu-romania-891580.html