România Liberă, în colaborare cu Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), continuă seria de interviuricu absolvenţi români ai unor universităţi de elită din străinătate care s-au reîntors în România pentru a-i ofericeva înapoi. Astăzi vă spunem povestea lui Alexandru Bălăşescu, unul dintre puţinii specialişti din spaţiul autohton în antropologia designului şi modei.

Alexandru Bălăşescu a făcut un masterat în antropologie la Lyon şi doctoratul la University of California, specializându-se în relaţia designului şi modei cu spaţiul public. După finalizarea studiilor, a predat în Paris şi în Bahrain timp de trei ani. În 2007, a decis că e vremea să „recunoască” România şi a revenit în ţară. A fost consilier de imagine pentru alegerile euro-parlamentare, a lucrat în Ministerul Culturii şi a publicat cărţi, iar astăzi este antropolog pentru Renault Technologies şi predă la SNSPA.

De ce ai ales să studiezi într-o altă ţară?

A.B.: În anii ‘90 antropologia, ştiinţa care mă atrăgea puternic, nu era mai deloc profesionalizată în România. Alte motivaţii au fost dorinţa de cunoaştere şi de deschidere, îmbinate cu farmecul unei vieţi posibil aventuroase. Aşadar, am aplicat pentru programe doctorale în antropologie în SUA. Am fost acceptat la trei din cinci universităţi: University of Chicago, Buffalo NY şi University of California, Irvine. Am optat pentru cea din urmă, primind o bursă de la Centrul de Cercetări Germane şi Europene din Berkeley. Doctoratul l-am obţinut în 2004 cu o cercetare în Paris şi Teheran despre modul în care puterea politică se înscrie pe corpurile cetăţenilor. Antropologia este, istoric vorbind, ştiinţa care a apărut o dată cu colonizarea şi s-a dezvoltat puternic fie în centrele colonizatoare, fie în colonii ca discurs ce se opune colonialismului. Apoi, evident, a evoluat şi s-a diversificat. România nu are un trecut colonial asumat (deşi se poate spune că parte din teritoriile sale au fost sub dominaţie imperială), deci era normal să nu se dezvolte o antropologie autohtonă. La noi această ştiinţă continuă să fie în mare parte întoarsă spre sine – spre România – şi mai ales spre spaţiul rural, în fapt spaţiul „colonizat” de către „centrul” urban în vederea modernizării.

De ce ai ales pentru cercetarea ta Parisul şi Teheranul, două oraşe atât de diferite?

A.B.: La întrebarea aceasta vă pot da un răspuns raţional şi unul emoţional: cel raţional este că ambele sunt capitalele a două republici în oglindă, una islamică, cealaltă laică, şi că ambele au legi stricte în ceea ce priveşte vălul islamic: una de interdicţie, cealaltă de obligativitate. Argumentul emoţional vizează faptul că Parisul îmi era cunoscut şi îmi plăcea, iar Teheranul mă atrăgea prin istoria bogată a Iranului, prin poezia sa şi prin poveştile auzite de la iranienii întâlniţi în California.

În ce a constat cercetarea?

A.B.: Pe scurt, este vorba de o cercetare antropologică pe o perioadă de un an şi jumătate şi care a urmărit designul, producţia şi utilizarea hainelor şi relaţia acestora cu spaţiul public în cele două capitale.

Pentru unii, moda e un domeniu frivol. Ce le-ai răspunde acestora?

A.B.: I-aş întreba cât timp petrec pentru a-şi alege şi cumpăra hai¬ne şi câte resurse financiare le consumă. Sunt antropolog, nu critic de modă, şi sunt interesat în cultura materială. Moda este parte din aceasta. Apoi, dacă chiar sunt interesaţi, să îmi cumpere cartea „Paris elegant, Teheran incitant” şi, eventual, să o citească.

Deşi probabil este greu de ierarhizat, ai un gest favorit din istoria modei?

A.B.: Fotografia lui Yves Saint Laurent pentru parfumul Opium, 1977. A deschis o nouă eră în abordarea imaginii corpului masculin în modă.

Ai fost consilier pentru alegerile europarlamentare. Cum arată candidatul ideal pentru alegătorul român? Dar pentru cel francez, respectiv american?

A.B.: Aici intrăm în conversaţii interesante şi care ţin de coduri culturale profunde. Aşteptările în ceea ce priveşte liderii sunt diferite într-adevăr în funcţie de cultura fiecărei ţări. Un alt antropolog care lucrează în domenii industriale (Clotaire Rapaille, responsabil printre altele de construcţia PT Cruiser) a „decodat” aşteptările culturale ale americanilor pentru lider. Codul lor cultural pare să fie „Moise” – un personaj rebel care să îi conducă spre o viaţă mai bună. În Franţa, din contră, imaginea liderului este mai degrabă aristocratică, în ciuda tradiţiei lor afirmat republicane. Ierarhiile rămân la fel de puternice. În România una din primele cerinţe ale electoratului este să fie „de-al nostru” – cultura română fiind una destul de închisă în sine şi suspicioasă la celălalt. În consecinţă, un lider prea elitist sau cu un limbaj intelectual trezeşte mai degrabă suspiciune, resentiment şi dezamăgire – vedeţi cazul preşedintelui Constantinescu.

Ai lucrat în învăţământ timp de trei ani, în SUA, Franţa şi Bahrain. Povesteşte-ne experienţele.

A.B.: În SUA a fost parte din experienţa obligatorie a programului de formare doctorală. Am fost apoi invitat să ţin un curs despre migraţia musulmană în Europa imediat după 11 septembrie 2001. În timp ce îmi făceam terenul în Paris, am fost într-adevăr invitat să predau la American University of Paris în departamentul de comunicare internaţională, cât şi în centrul de teorie critică. În Bahrain a fost vorba despre o slujbă (Program Leader for BA in Fashion Design la o noua universitate înfiinţată în colaborare cu Middlesex University din Londra) pentru care am postulat şi pe care am obţinut-o. În consecinţă, e vorba în toate cazurile de sisteme de învăţământ de tip anglo-saxon; experienţele însă sunt variate şi ţin de contextul în care au loc: de exemplu, în SUA se pune mult accent pe independenţa studenţilor şi posibilitatea lor de a-şi alege şi construi singuri programa. În cazul anglo-bahrainez, fiind vorba de învăţământ de specializare, programa – pe care în parte eu am construit-o şi care se foloseşte încă – era mai puţin variată, existând însă opţiuni pentru studenţi de a migra între specialităţi în cadrul disciplinei design-ului. În rest, experienţele umane bogate sunt cele care rămân şi contează: colegii, studenţii şi traiectoriile lor…

Care ar fi punctele slabe din sistemul educaţional din România?

A.B.: Cred că este vorba de modul în care este organizată producţia de cunoaştere, ca să spun aşa. Probabil voi spune ceea ce spun mulţi, şi anume: în România accentul pe partea teoretică este mult prea mare şi, de fapt, împiedică formarea reală, practică a studenţilor. Observaţia empirică pune bazele oricărei ştiinţe bune şi ale unei viitoare bune practici în orice domeniu de muncă ales. Aici cred că mai este foarte mult de făcut în România. Mai sunt şi chestiunile legate de accesul la profesori (mult mai facil în Statele Unite) şi faptul, structural, că numai profesorii pot să îndrume lucrări doctorale în România. Acest lucru de fapt anchilozează sistemul, există mulţi tineri întorşi de la studii ca şi mine şi care au ales o carieră universitară. Aceştia ar putea aduce multă inovaţie şi efervescenţă în mediul doctoral din România, dar nu au acces instituţionalizat la doctoranzi.

Ce le-ai recomanda elevilor care şi-ar dori să plece în străinătate la studii?

A.B.: Să plece încrezători în propriile puteri şi să profite de toate experienţele pe care o astfel de traiectorie le poate aduce, atât profesionale cât şi de, sau mai ales de, viaţă. Să încerce să se debaraseze de prejudecăţi şi de practica foarte răspândită din păcate, la noi, de a considera că ştiu dinainte. Cu alte cuvinte, să îşi deschidă ochii şi mintea în acelaşi timp. Şi să nu le fie teamă de eşec, face parte din procesul de învăţare.

Ce înseamnă să lucrezi ca antropolog pentru o companie ce produce automobile?

A.B.: Sunt mulţi antropologi care lucrează în domenii industriale. Domeniul meu este acela de „cunoaştere a clienţilor” în zona euromediteraneană şi Eurasia. Fiind specializat în cultura materială, îmi ofer expertiza pentru o mai bună înţelegere a aşteptărilor clienţilor, aceasta fiind integrată în produsele viitoare ale companiei.

OBIECTIVELE LSRS

Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) asigură cadrul de organizare reprezentativ al studenţimii române de peste hotare, promovând o puternică solidaritate între membrii săi ca reprezentanţi de valoare ai României şi o atitudine pozitivă faţă de perspectivele întoarcerii lor acasă. Scopul principal al LSRS este de a apăra şi promova drepturile şi interesele academice, profesionale, sociale şi culturale ale membrilor săi, facilitând contribuţia lor la dezvoltarea României.