Vorba spune, ca Dumnezeu da soare, ploaie si pamant, dar noi trebuie sa punem samanta in strat.
La sfarsitul textului aveti bonusul 🙂

Există o ciudată ispită — de dreapta, conform Părintelui Cleopa — aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni. Convingerea aceasta care aduce întrucâtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (şi chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel — cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoieşte — şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh l-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei — în sensul de la Matei 11, 12 — către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia edicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decât medicina. După cum şi în cazul giulgiului de la Torino, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor stiinţifice (razele infraroşii). Sfântul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobândirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz”. Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvânteze tratamentul.)

• b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Orecum dimpotrivă. Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. În jurul Mânăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvârşire stau două mii.

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rând: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania…  Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi. Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, — şi asta-i regula — nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.) Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale — şi nu se poate plânge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

d) Convingerea că putem oricând obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobândim prin mijloacele comune. Acesta e şi tâlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decât conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Îngerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mâinile sale.

Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul când a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your faith in God and keep your powder dry).

— Cele patru tipuri recunoscute de pedagogul german Künecke apar invariabil şi în puşcării: Cezar (închide fereastra! Nu folosiţi tineta după ora nouă!), Vedeta, Văicărilă (sau Vreau la mămica) şi Păcală (decât să treacă neluat în seamă, mai bine o face pe tontul şi paiaţa).

OffSubject, sambata am fost nas si m-am bucurat tare.
Multumesc Flavius si Simona.
Iat-o pe Sophia Maria, in timp ce eu ii gadilam urechea 🙂