Interviu din iulie 2012.
Marius Lazurca (nascut in anul 1971) este licentiat in limba si literatura franceza si romana (Universitatea de Vest din Timisoara) si literatura comparata la (Universitatea Paris IV-Sorbonne). Tot la Universitatea Paris IV-Sorbonne si-a sustinut si doctoratul in istorie-antropologie (2003). A publicat mai multe volume individuale. A fost distins cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Timisoara pentru volumele “Inventia trupului” (1997) si “Zeul absent” (2001) si a avut mai multe contributii in volume colective. Desi este tanar, are o experienta profesionala foarte bogata. Din anul 1993 pana in anul 2001, a obtinut diferite burse de studii (Ecole Normale Superieure (1998-2001), Gladstone Residential Library (Hawarden, Marea Britanie, 2001), OSI Relink prin New Europe College (1993-1995)). In anii 2006-2010, a ocupat postul de Ambasador al Romaniei pe langa Sfantul Scaun. Este casatorit si are sase copii.
– Domnule ambasador, multumindu-va in mod deosebit pentru acest fericit prilej si privilegiu de ne intretine intr-un constructiv si folositor dialog, spuneti-mi, va rog, in ce masura va gasiti un loc dumneavoastra, un tanar carturar, cu orizont larg, cu mentalitatea tipica unui crestin viu, in lumea politica de astazi?
– Intai de toate, va multumesc pentru cuvintele bune. In al doilea rand, legatura mea cu lumea politica de azi este mai curand indirecta, asa cum o si dicteaza rigorile carierei diplomatice. Prin statut, diplomatilor le este refuzata angajarea nemijlocita in politica partizana, din motivul perfect rational de a ramane in serviciul interesului public general. Pe de alta parte, totusi, diplomatii sunt instrumentele prin care politica externa – formulata intotdeauna de politicieni – se duce la indeplinire. Acest fapt simplu pune orice functionar al serviciului extern in contact strans, cotidian uneori, cu elita politica a tarii pe care o serveste. Aceasta ar fi, in sinteza, descrierea raportului meu cu universul politic. Pentru a raspunde, in fine, intrebarii dumneavoastra, voi spune ca nu am resimtit niciodata vreo dificultate speciala in a-mi gasi locul in, pana la urma, universul meu profesional. Am simtit mereu ca ma pot intemeia pe resursele de moderatie, discernamant si realism proprii, in fond, ortodoxiei. Este vorba despre virtuti pe care Biserica noastra le-a exersat de la bun inceput, din vremea primei comunitati ierusalimitane, trecand prin experienta imperiala bizantina, a ocupatiei sau suveranitatii otomane, pana in epoca moderna. In toate aceste secvente istorice, familia credinciosilor s-a aflat, pe de-o parte, in contact cu “mai-marii acestei lumi”, fara sa fie, pe de alta parte, “din lumea aceasta”. Este in acest paradox imaginea sintetica a oricarei imitatio Christi: participare compatimitoare la viata aproapelui si tensiune neintrerupta catre “lumina cea neinserata”. Un paradox zidit – din intamplare? – in chiar adancul limbii noastre, care formeaza din aceeasi radacina si “lume”, si “lumina”.
– Sunteti solidar cu vreun grup de tineri care activeaza in vreun domeniu al vietii publice de azi?
– Da, ma simt solidar cu grupul din jurul ministrului Teodor Baconschi si aflat la originea crearii Fundatiei Crestin-Democrate. As indrazni sa spun ca este vorba de o comunitate de prieteni intemeiata biografic pe o suma de experiente comune – atasamentul fata de Biserica Ortodoxa, studiile in strainatate, decizia senina de repatriere – si, in al doilea rand, pe un anumit numar de valori – libertatea exersata responsabil, solidaritatea comunitara, credinta in existenta unui bine comun tangibil, patriotismul realist. Ne mai leaga, de asemenea, faptul ca exersam cu totii meserii care ne pun nemijlocit in serviciul public.
– Se poate spune ca generatia dvs., scolita la mari universitati occidentale, activeaza astazi cu succes in invatamant sau in zona politicilor culturale?
– Eu sunt rezervat in privinta ideii de generatie, dintr-o prudenta, cred, intemeiata. “Generatia” sugereaza ideea unei nasteri in comun, a unui fond “genetic” impartasit, a unei solidaritati intemeiate, prin urmare, pe cauze efective, nu elective. Sunt inclinat sa cred ca “generatia” nu este o solidaritate de varsta sau de circumstante istorice, ci de optiuni. Ma simt, prin urmare, coleg de generatie – sa fiu iertat! – si cu Parintele Rafail Noica sau Andrei Plesu, dar si cu Teodor Baconschi, Petre Guran, Adrian Papahagi, Toader Paleologu, Mihail Neamtu, pentru a numi doar cativa dintre cei pe care ii simt apropiati. Iar intamplarea face, intr-adevar, ca multi dintre cei numiti sau nenumiti mai sus sa fie angajati in serviciul public – ca politicieni, diplomati, profesori, cercetatori.
– Care ar fi problemele familiei romanesti de astazi, fiindca, iata si Biserica, i-a dedicat acesteia un an omagial?
– Nu stiu in ce masura pot face judecati generale, asa incat aleg sa ma refer mai curand la propria mea experienta. As spune mai intai ca mentalitatea ambianta ii pregateste pe tineri mai curand pentru ideea de cuplu, decat pentru cea de familie. Este aici una din consecintele generalizarii, gratie romantismului, a conceptiei medievale de fin amors, a dragostei cavaleresti, caracterizata in sinteza de un soi de pasionalitate implacabila. Surprinsi de acest “blestem” amoros, tanarul si tanara nu au in fond decat optiunea de a se supune si de a forma un cuplu, intemeiat pe un fel de hipnoza reciproca si destinat in cele mai multe cazuri unui final tragic. Acest unhappy ending al cuplurilor de tip Romeo si Julieta demonstreaza de fapt ca perechea, doimea, nu-si poate fi suficient siesi si ca, fara deschiderea pe care o dau pruncii, cuplul pare sa fie intrucatva schiop, inadecvat vocatiei sale firesti. Aceasta e pentru mine una din dificultatile tinerelor cupluri de azi: sunt gata sa se iubeasca pana la moarte (a pasiunii), dar mai putin pregatite sa faca si copiilor loc in viata lor.
O a doua problema la care m-as referi e relativa devalorizare a mamelor. Intai de toate, tindem azi sa o privim pe viitoarea mama ca pe un caz medical, o persoana pe care, de voie – de nevoie, o supunem unei sumedenii de controale, analize, consultatii. Una din primele experiente ale gravidei este asadar aceea a realitatii, nu de putine ori sordide, a spitalelor noastre, asa incat nu este surprinzator daca va ezita sa treaca din nou prin aceasta. In al doilea rand, daca viitoarea mama munceste, situatia ei tinde sa fie perceputa la locul de munca drept un soi de handicap, un inhibitor al performantelor si avansarii profesionale. Nu este de neglijat nici impactul descurajant al graviditatii si nasterii asupra veniturilor familiei. Ei bine, toate aceste elemente formeaza un fel de sistem contraceptiv ad-hoc si probabil neintentionat. Confruntata cu aceasta perspectiva, virtuala mama va sovai, se va clatina si, nu de putine ori, va decide impotriva inclinatiei firesti de a avea copii.
– Cum este privita, astazi, in Romania, familia? Faceti trimitere la diferite tipuri de realitati, la diferite idei si concepte despre o asemenea institutie.
– As mai adauga faptul ca pare sa se manifeste un soi de orbire cu privire la legatura directa dintre bunastarea – morala si psihologica, in primul rand – a familiei si situatia generala a societatii. Am uneori sentimentul ca ne amagim cu ideea ca e suficient ca indivizii sa fie in mod autonom fericiti pentru ca societatea in ansamblu sa fie armonios functionala. Personal, as inclina sa cred ca ar fi necesara o revenire la ideea ca unitatea sociala fundamentala nu este individul, ci familia, adica grupul intemeiat pe legaturi naturale si elective, micul laborator de solidaritate care transforma indivizii in persoane. Pe cale de consecinta, poate ca ar fi util ca politicile asistentiale sa fie mai apasat focalizate asupra familiei, inteleasa ca mediu protector fundamental, ambient in care persoana cu dificultati isi poate gasi in egala masura mangaierea si rolul social.
– Ce politici ar trebui promovate pentru intarirea increderii in familie? Pentru a salva valorile ei la noi?
– Intai de toate, familia si valorile ei nu trebuie sa-si caute salvarea la Stat. Experienta mesianismelor seculare ale secolului al XX-lea ma face extrem de prudent in a atribui Statului roluri pe care, de fapt, nici nu este chemat sa le indeplineasca. Cu aceasta rezerva, voi spune ca in aceasta privinta rolul Bisericii – si chiar al vietii asociative seculare – poate fi mai important. Cred, prin urmare, mai curand in initiativele si actiunea persoanelor libere care descopera si intretin functiile esentiale ale familiei. Statul este prea stangaci pentru a ne da convingator lectii despre rolul familiei ca mediu si ocazie ale unor experiente fundamentale: a dragostei, solidaritatii, nasterii, suferintei, mortii, credintei, bunei educatii si bunelor maniere. Rolul Statului poate fi acela de a lua seama si a utiliza imensul potential de energie pozitiva pe care familiile fericite il pun firesc la dispozitia comunitatii. Un singur exemplu: Statul ar putea stimula financiar sau fiscal functia educativa naturala a familiei. In loc sa trecem ritualic si ipocrit, in fiecare toamna, prin aceeasi criza a gradinitelor, ar fi poate util sa incurajam micul antreprenoriat in domeniu, adica asocierea mai multor familii, solidarizate de aceleasi convingeri, in vederea cresterii si educarii in comun a pruncilor lor.
– Globalizarea, ca si integrarea Romaniei in spatiul economiei occidentale sau al vietii sociale si politice, ca cel al Uniunii Europene, determina doar primii pasi spre o anume deteriorare a valorilor culturale locale?
– Valorile circumstantiale, cele prin urmare dependente de context, ambianta, situatie evolueaza firesc in relatie directa cu circumstantele de care depind. O sa va dau un exemplu, usor trivial, dar poate suficient de graitor. La Ministerul de Externe al Romaniei exista o serie de portrete cu toti ministrii care au condus institutia de la fondarea ei. Parcurgand aceste portrete am realizat ca, incepand cu un anumit moment – l-as situa dupa anul 1918 – intervine in aceasta portretistica aulica o diferenta frapanta: dispar barbile si mustatile sefilor diplomatiei romane. Daca in perioada inaugurala acest accesoriu al masculinitatii era omniprezent, dupa deceniul al IV-lea al secolului precedent el devine mai curand exceptional. Iata una din valorile circumstantiale – adica importanta intr-o anumita perioada, dar supusa erodarii si finalmente disparitiei odata cu trecerea timpului. Sa ne intelegem: nu este vorba despre un simplu detaliu cosmetic, ci despre imaginea despre sine a barbatului unei epoci istorice anume, despre felul in care incerca sa-si adecveze imaginea exterioara la portretul ideal pe care il pastra in minte. Pe de alta parte, cred ca anumite valori nu dispar. Devin eventual mai putin populare, sunt ilustrate mai curand de o minoritate, ajung aparent desuete si par sa intre progresiv in eclipsa, dar in fond supravietuiesc modelor, tendintelor, inclinatiilor noastre momentane. Cand spun asta am in minte mai cu seama promisiunea ca “cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.
– Ce se poate face pentru a preintampina prelungirea si adancirea crizei valorilor in acest context? Iata, si familia, in general, in Romania, are de suferit de pe urma unei asemenea extinderi? Multi romani sunt nevoiti sa munceasca si sa traiasca astfel despartiti.
– As introduce cateva nunate. Extinderea Uniunii Europene nu a fortat pe nimeni sa isi paraseasca familia. Libertatea de circulatie in spatiul comunitar a fost doar ocazia utilizata de unii – nu de toti – dintre compatriotii nostri de a-si optimiza veniturile si perspectivele profesionale, uneori – nu intotdeauna – cu pretul abandonarii vremelnice a familiei. In acest sens, ce a fost integrarea europeana: o catastrofa a valorilor, cum pare ca sugerati, sau o dezvaluire a adevaratelor noastre valori? La fel, Revolutia din anul 1989 nu a provocat criza avorturilor, ci a revelat lipsa noastra de atasament fata de valorile vietii si ale demnitatii omului. Traim vremuri privilegiate, in care libertatea pare din ce in ce mai putin ingradita. Dar aceasta nu ne elibereaza de datoria discernamantului si de responsabilitatea fidelitatii fata de ceea ce avem mai pretios.
– In ce masura cultura crestina isi extinde astazi aria in politic? Aveti contacte diverse, puteti sesiza acest fapt in realitatea cea mai diversa, adica in felul cum gandul si fapta oamenilor raman nesmintite la lucru, in mod obisnuit.
– Asa cum sugeram intr-un raspuns anterior, crestinismul a fost mereu un fenomen public semnificativ si a avut, prin urmare, legaturi cu sfera politica. Sa nu uitam, de pilda, ca bazileul bizantin era numit “episcop al celor din afara”, adica responsabilul de drept divin al treburilor care, desi in afara Bisericii, o influentau nemijlocit. Sa ne amintim de asemenea de rolul pe care invatatura Bisericii l-a avut, pana de curand, in modelarea moravurilor publice si a comportamentului politic. Intr-un mod mai discret, acest rol a supravietuit pana astazi, mai cu seama in state cu o majoritate confesionala solida – cum este cazul Romaniei. Intr-o formula sintetica, as spune ca Biserica este martorul viu si depozitarul fidel al unor valori – expuse, de pilda, magistral in Predica de pe Munte – si ca forta acestor valori nu va inceta niciodata sa interpeleze constiinte, sa incalzeasca inimi si sa umple de bucurie suflete. Si chiar daca aceste constiinte, inimi si suflete ni se vor parea candva prea putine, sa nu ne pierdem cu firea si sa ne amintim ca “putin aluat, toata framantatura dospeste”.
– In ce masura se poate vorbi despre o extindere a culturii teologice in invatamant – de la invatamantul liceal pana la cel universitar – sau in diferite institutii de cultura, in teatre, in edituri etc.?
– Inclin sa cred ca, prin comparatie, cultura teologica este vie si prezenta in Romania. Am uneori sentimentul ca suntem in prezenta unei renasteri neopatristice, cel putin la nivel cultural, daca nu altminteri. Interesul pentru cartea teologica este in continuare nedezmintit, dezbaterea teologica de idei este inca dinamica, interesul pentru studiile academice dedicate stiintelor sacre e confirmat de la an la an. Vad in aceasta o extraordinara vitalitate a Bisericii noastre si o promisiune a unor perspective frumoase. Este in fond confirmarea centralitatii traditionale a teologiei in ansamblul stiintelor umaniste, o centralitate despre care marturiseste istoria celor mai vechi si prestigioase universitati europene, fondate toate in jurul unui nucleu de studii sacre.
– Stimate Domnule Ambasador, va multumesc foarte frumos, dorindu-va mult succes, mult spor si multe impliniri, in continuare!…
– Cu multa placere…
Drd. Stelian Gombos
Iti multumesc daca ai citit pana aici.
Astea toate, in timp ce in 2013, in medie, mondial au fost ucisi lunar circa 100 de crestini.
Detalii aici via PrCJ.