Monthly Archives: May 2013

Despre copii si internet, viitorul nu e pierdut, dar tine de noi

Ma bucur sa dau mai departe opinii frumoase.
Despre Cristi China si familia lui v-am mai zis, e unul din influentii onlineului romanesc bloggeristic.

Ieri seară am păţit una din acele strângeri de stomac pe care le simt doar în rare momente. Numai că de data asta a fost ceva venit pe neaşteptate. Pentru că nu era nici locul, nici contextul şi nici momentul pentru aşa ceva.

Eram la locul de joacă de la AFI Palace. Cel de la etaj, cu tobogane şi cu “schelele” alea pe care se pot căţăra copiii. Regula era că părinţii trebbuie să intre în ţarcul ăla dacă însoţesc copii sub o anumită vârstă (sau ceva de genul). Aşa că am intrat cu Patricia mea cea senzaţională.

La locul de joacă mai erau (nuş cum s-a făcut) încă şase tătici şi doar o mămică. Copiii lor erau de pe la 1 an până pe la şase ani. Şi se jucau frumos, conştiincios, aşa cum orice copil se joacă atunci când este la un astfel de “loc de muncă”.

Eu rânjeam fasolea la greu şi eram totalmente acaparat de Patricia mea, care se căznea să urce pe toate alea singură şi mai cădea şi se enerva şi apoi venea şi mă lua de mână să mă ducă să o ajut, erau clipe minunate, minunate! După cam 15 minute (am stat în total vreo 40 de minute acolo), Patricia mea a zis “data” – traducere pentru “gata”, adică să o las în pace că face ea singură ce are de făcut. Aşa că m-am retras într-un colţ şi mă uitam zâmbind la splendoarea mea de fată cum explorează pe acolo.

La un moment dat, un copil l-a strigat pe tatăl său. Şi pentru că ţâncul repeta într-una “tati, tati, tati, tati“, m-am uitat să văd care e faza. Şi m-am încruntat niţel. Pentru că tatăl copilului era cu telefonul mână şi nu auzea (sau nu dorea să audă) cum îl strigă fiul. Aşa că băieţelul a făcut ceea ce – presupun… – face de fiecare dată: s-a dus la el şi l-a tras de tricou “tati, tati, tati, tati“. Abia atunci s-a uitat tatăl său la el.

Am privit în jur spre ceilalţi părinţi. Mămica despre care vă spuneam era total acaparată de jocul cu fetiţa sa (una timidă, retrasă, care se dădea înapoi imediat ce un al copil intra în spaţiul ei de confort). Dar toţi ceilalţi 6 taţi erau cu telefonul în mână. Toţi. Fără excepţie.

Mi-am zis că o fi o întâmplare şi că aşa am avut eu “norocul” să-mi cadă privirea pe ei exact atunci. Doar că nu, nu a fost o întâmplare. Pentru că tot restul timpului cât am stat la acel joc de joacă, taţii cu pricina au stat mai mult cu ochii în telefon decât să se joace cu copiii lor sau, pur şi simplu, să se bucure privindu-i.

Eu nu am scos niciodată telefonul din buzunar în cele 40 de minute cât am stat acolo. Iar asta înseamnă că, din cei 8 adulţi care eram acolo, eu şi doamna era minoritari. Şi că ceilalţi şase, cel puţin teoretic, repezintă majoritatea. Care dă tonul. Care decide. Care, cel puţin teoretic şi de dragul discuţiei, reprezintă tagma părinţilor. Aidcă, pe principiul democraţiei, ne reprezintă şi pe noi doi, cei care nici măcar nu ne-am atins de telefoane cât am stat cu copiii.

Eram puţintel trist când am văzut cele pe care vi le-am raportat mai sus. Îmi era atât de milă de acei copii… Îmi era atât de milă de acei taţi… Şi mă gândeam ce mult pierd, şi unii şi alţii…

M-a mirat când soţia unuia dintre aceşti domni, vazându-l cu telefonul în mână, a venit nervoasă către el şi i-a spus “Fir-ar al dracu de internet, cum ne mănâncă el viaţa…“? Nu, nu m-a mirat. M-a întristat doar. Pentru că nu săracul internet le mănâncă viaţa ci ei, cu degetele alea cu care apasă pe taste, cu mintea aia care decide să se uite la un ecran în loc să-şi admire copilul, cu sufletul ăla de aproape părinte, da, ei îşi mănâncă viaţa.

PS Să nu mă luaţi cu “dar sunt ocupaţi săraci, sunt tare prinşi” că nu ţine la masa asta. Eu trăiesc din internet şi doar din internet trăiesc. Dar asta nu înseamnă că mă defineşte ca ceea ce sunt. Eu sunt părinte, soţ şi abia apoi orice altceva. Să nu îmi spuneţi că toţi aveau o urgenţă atunci. Întâmplător sau nu, ieri a fost şi pentru mine o zi teribil de încărcată şi de importantă din punct de vedere al businessului. Dar în momentul în care mi-am luat fiica în braţe, am spus “stop joc”. Şi aşa am rămas de ieri până acum, când vă scriu aceste rânduri. Adică părinte.
Linkul original.
Poza.

Hristos a inviat! 2 versuri la mine pe blog :) N-as fi crezut

„Hristos a înviat!”, de Vasile Militaru

„Hristos a înviat!” Ce vorbă sfântă,
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi,
Şi-n suflet parcă serafimi îţi cântă,
De câte ori, creştine, o auzi.

Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.

În stupii de albine fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta, creştine,
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea-ţi ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dac-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimi în suflet, imn fierbinte
Ai drept să cânţi: „Hristos a înviat!”

Scurta si pertinenta analiza a Romaniei prezente. Rari parinti la TV. Pr. Savatie Bastovoi @ Nasu’. Decalogul

Prima carte i-am citit-o prin anul 2000.
E interesanta si frumoasa evolutia Parintelui, de la tanarul rebel razvratit, la ce e acum!
Ii multumesc.
Paste binecuvantat!

 

Decalogul pe scurt, pe lung dupa clip.

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
4. Să nu crezi răul
5. Să nu te crezi pierdut
6. Să nu te crezi sfânt
7. Să nu te pui chezaş
8. Să nu te răzbuni de două ori
9. Să nu învingi cu orice preţ
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Poza