All posts by Catalin

Distractie, online, minte imprastiata, digitalizare, dependenta si New York Times

Distractie, online, minte imprastiata, digitalizare, dependenta si New York Times 1Chiar, tu cunosti etimologia cuvantului distractie?
Sau etimologia lui comuna cu a distrage?

Spor la concentrare va spun in avans, de la primul care se simte “bolnav” de cele descrise mai jos.

De 6 luni am “pe teava” acest articol din New York Times, si n-am fost in stare sa-i aloc timp.
E interesant cum s-a modificat interesul meu pentru a scrie chestii aici.

Si acum o fac mai mult pentru ca mi-e rusine caci el a fost tradus de doua voluntare, Lacramioara si Daniela, carora le multumesc.

Insa inainte de a ajunge la articol, va dau un preambul scris de o prietena
(dintr-un mail privat, o fac fara sa-i cer acordul, rugand-o sa ma ierte in avans ca-l fac public).

From: ‘Speranta’ Sent: Monday, January 25, 2016 22:34
Subject: Digital natives, digital born

Astazi am avut ocazia de a-l audia pe domnul profesor Mircea Miclea la un curs in cadrul unui proiect. Pentru cine nu stie cine e, e un om de stiinta, psiholog, profesor, terapeut, a fost o scurta perioada ministrul educatiei acum cativa ani, are multe proiecte in desfasurare, autor al multor carti si formator si mentor al multor studenti.
Dar nu pentru a-l elogia pe domnul Miclea scriu acest mail ci pentru a va transmite cateva din informatiile primite la acest curs (bazate pe documentari stiintifice si cercetari) cu mai mult de un click, mai mult, de a-mi restructura informatia si de a-mi verifica acea abilitate de a ma exprima in scris coerent, in fraze complexe, cu semne ortografice si continut mai mult de cateva randuri. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit sa va scriu cu stiloul pe o coala de scris, dar sigur informatia nu ar fi ajuns la toti dintre dvs.
Sa trec la subiect: si anume, digital natives – cei care s-au nascut in era digitala, copiii nascuti dupa 1995, diferiti de noi, cei nascuti inainte si care suntem digital immigrants – am insusit tehnologia. Cele 3 domenii mari care sunt afectate si care pe termen lung au urmari semnificative sunt: personalitatea, procesarea cognitiva si expectantele. Le vom lua pe rand:
La nivelul personalitatii:
1. varsta adulta emergenta- are loc prelungirea adolescentei, se amana varsta adulta cat mai mult cu putinta, amanarea responsabilitatilor, interactiunile virtuale se realizeaza cu cei de aceeasi varsta si nu grabesc maturizarea, asumarea autonomiei personale. Adolescentii, dar si copiii incepand cu varsta de 3 ani invata ca pentru un efort mic-un click primesc o mare recompensa – stimulare vizuala, auditiva, etc. Ori in lumea reala nu este asa, ci invers: pentru un efort mare primesc o recompensa mica. Si atunci adolescentii nostri de ce sa nu prelungeasca aceasta utopie?
2. cresterea narcisismului – daca in 1980 erau 19% adolescenti narcisici, in 2008 erau 30% narcisici. Apare asa-numitul “ego-talking”, pe platformele de socializare 80% din dicutii fiind de acest gen- conversatii despre noi, dar fara substart. De aici si denumirea de Me, me, me Generation sau sindromul “Iola Pictures”- Io la mare, Io la munte, etc…
3. creste izolarea si confuzia (la intrebarea daca aveti o problema importanta cu cine o discutati? 10% afirmau cu nimeni in 1985, 25% in 2004). Desi oamenii au conexiuni numeroase, singuratatea e mare, se pare ca adolescentii si tinerii nu au capacitatea de a impartasi subiecte importante sau dureroase cu cei cu care vin in contact. Se vorbeste despre zgomotul existential- in care primesti prea multe informatii si nu mai ai timp pentru vocea interioara. Prea multa informatie e la fel de daunatoare ca prea putina. Daca detii prea multa informatie, daca ai prea multe posibilitati de alegere, consumul e mare si asfel apare ca cea mai buna solutie amanarea, dar amanarea duce la o neliniste puternica.
La nivelul procesarii cognitive:
1. desi creste performanta in multitasking – executarea mai multor sarcini simultan, scade capacitatea de concentrare si inferentele cauzale. Totul se reduce la intelegerea cuvintelor, nu la adancimea mesajului
2. se reduce imaginatia creste stereotipia in crearea desenelor, desi mai rapid, mai putin creativ si original este desenul pe aplicatii vs. creion (arhitectii o stiu)
3. lectura este mai rapida si mai superficiala, nu este secventiala, adanca, inceata cum este in carti, ci lectura pe ecran este mai degraba o scanare in forma de J (primele doua randuri, apoi pe verticala cateva cuvinte si ultimul rand)
4. scrisul devine minimalist- formarea unei noi deprinderi – preferam scrierea simplista si citirea simplista, obosim sa mai surprindem nuante. Vorbea de un best-seller din Japonia 2 ani la rand care a fost scris prin SMS-uri puse cap la cap (poate stiti despre ce e vorba)
La nivelul expectantelor :
– nevoie de acces la informatie 24 h / 7 zile
– preferinte pentru multimedia, customizarea informatiei si a mediului digital
– preferinte pentru interactiuni mediate digital

E clar ca e o criza a generatiei digitale, dar orice criza contine si pericole si oportunitati.
Oare in ce parte atarna balanta educatiei copiilor pe care ii crestem?Distractie, online, minte imprastiata, digitalizare, dependenta si New York Times 2

Si daca ati ajuns pana aici, acum primiti si articolul. E de aici, din New York Times noiembrie 2015, o sa-l pun prima data in engleza, iar mai jos, va fi si traducerea lui in romana.

Addicted to Distraction By TONY SCHWARTZ NOV. 28, 2015

ONE evening early this summer, I opened a book and found myself reading the same paragraph over and over, a half dozen times before concluding that it was hopeless to continue. I simply couldn’t marshal the necessary focus.

I was horrified. All my life, reading books has been a deep and consistent source of pleasure, learning and solace. Now the books I regularly purchased were piling up ever higher on my bedside table, staring at me in silent rebuke.

Instead of reading them, I was spending too many hours online, checking the traffic numbers for my company’s website, shopping for more colorful socks on Gilt and Rue La La, even though I had more than I needed, and even guiltily clicking through pictures with irresistible headlines such as “Awkward Child Stars Who Grew Up to Be Attractive.”

During the workday, I checked my email more times than I cared to acknowledge, and spent far too much time hungrily searching for tidbits of new information about the presidential campaign, with the election then still more than a year away.

“The net is designed to be an interruption system, a machine geared to dividing attention,” Nicholas Carr explains in his book “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains.” “We willingly accept the loss of concentration and focus, the division of our attention and the fragmentation of our thoughts, in return for the wealth of compelling or at least diverting information we receive.”

Addiction is the relentless pull to a substance or an activity that becomes so compulsive it ultimately interferes with everyday life. By that definition, nearly everyone I know is addicted in some measure to the Internet. It has arguably replaced work itself as our most socially sanctioned addiction.

According to one recent survey, the average white-collar worker spends about six hours a day on email. That doesn’t count time online spent shopping, searching or keeping up with social media.

The brain’s craving for novelty, constant stimulation and immediate gratification creates something called a “compulsion loop.” Like lab rats and drug addicts, we need more and more to get the same effect.

Endless access to new information also easily overloads our working memory. When we reach cognitive overload, our ability to transfer learning to long-term memory significantly deteriorates. It’s as if our brain has become a full cup of water and anything more poured into it starts to spill out.

I’ve known all of this for a long time. I started writing about it 20 years ago. I teach it to clients every day. I just never really believed it could become so true of me.

Denial is any addict’s first defense. No obstacle to recovery is greater than the infinite capacity to rationalize our compulsive behaviors. After years of feeling I was managing myself reasonably well, I fell last winter into an intense period of travel while also trying to manage a growing consulting business. In early summer, it suddenly dawned on me that I wasn’t managing myself well at all, and I didn’t feel good about it.

Beyond spending too much time on the Internet and a diminishing attention span, I wasn’t eating the right foods. I drank way too much diet soda. I was having a second cocktail at night too frequently. I was no longer exercising every day, as I had nearly all my life.

In response, I created an irrationally ambitious plan. For the next 30 days, I would attempt to right these behaviors, and several others, all at once. It was a fit of grandiosity. I recommend precisely the opposite approach every day to clients. But I rationalized that no one is more committed to self-improvement than I am. These behaviors are all related. I can do it.

The problem is that we humans have a very limited reservoir of will and discipline. We’re far more likely to succeed by trying to change one behavior at a time, ideally at the same time each day, so that it becomes a habit, requiring less and less energy to sustain.

I did have some success over those 30 days. Despite great temptation, I stopped drinking diet soda and alcohol altogether. (Three months later I’m still off diet soda.) I also gave up sugar and carbohydrates like chips and pasta. I went back to exercising regularly.

I failed completely in just one behavior: cutting back my time on the Internet.

My initial commitment was to limit my online life to checking email just three times a day: When I woke up, at lunchtime and before I went home at the end of the day. On the first day, I succeeded until midmorning, and then completely broke down. I was like a sugar addict trying to resist a cupcake while working in a bakery.

What broke my resolve that first morning was the feeling that I absolutely had to send someone an email about an urgent issue. If I just wrote it and pushed “Send,” I told myself, then I wasn’t really going online.

What I failed to take into account was that new emails would download into my inbox while I wrote my own. None of them required an immediate reply, and yet I found it impossible to resist peeking at the first new message that carried an enticing subject line. And the second. And the third.

In a matter of moments, I was back in a self-reinforcing cycle. By the next day, I had given up trying to cut back my digital life. I turned instead to the simpler task of resisting diet soda, alcohol and sugar.

Even so, I was determined to revisit my Internet challenge. Several weeks after my 30-day experiment ended, I left town for a monthlong vacation. Here was an opportunity to focus my limited willpower on a single goal: liberating myself from the Internet in an attempt to regain control of my attention.

I had already taken the first step in my recovery: admitting my powerlessness to disconnect. Now it was time to detox. I interpreted the traditional second step — belief that a higher power could help restore my sanity — in a more secular way. The higher power became my 30-year-old daughter, who disconnected my phone and laptop from both my email and the Web. Unburdened by much technological knowledge, I had no idea how to reconnect either one.

I did leave myself reachable by text. In retrospect, I was holding on to a digital life raft. Only a handful of people in my life communicate with me by text. Because I was on vacation, they were largely members of my family, and the texts were mostly about where to meet up at various points during the day.

During those first few days, I did suffer withdrawal pangs, most of all the hunger to call up Google and search for an answer to some question that arose. But with each passing day offline, I felt more relaxed, less anxious, more able to focus and less hungry for the next shot of instant but short-lived stimulation. What happened to my brain is exactly what I hoped would happen: It began to quiet down.

I had brought more than a dozen books of varying difficulty and length on my vacation. I started with short nonfiction, and then moved to longer nonfiction as I began to feel calmer and my focus got stronger. I eventually worked my way up to “The Emperor of All Maladies,” Siddhartha Mukherjee’s brilliant but sometimes complex biography of cancer, which had sat on my bookshelf for nearly five years.

AS the weeks passed, I was able to let go of my need for more facts as a source of gratification. I shifted instead to novels, ending my vacation by binge-reading Jonathan Franzen’s 500-some-page novel, “Purity,” sometimes for hours at a time.

I am back at work now, and of course I am back online. The Internet isn’t going away, and it will continue to consume a lot of my attention. My aim now is to find the best possible balance between time online and time off.

I do feel more in control. I’m less reactive and more intentional about where I put my attention. When I’m online, I try to resist surfing myself into a stupor. As often as possible, I try to ask myself, “Is this really what I want to be doing?” If the answer is no, the next question is, “What could I be doing that would feel more productive, or satisfying, or relaxing?”

I also make it my business now to take on more fully absorbing activities as part of my days. Above all, I’ve kept up reading books, not just because I love them, but also as a continuing attention-building practice.

I’ve retained my longtime ritual of deciding the night before on the most important thing I can accomplish the next morning. That’s my first work activity most days, for 60 to 90 minutes without interruption. Afterward, I take a 10- to 15-minute break to quiet my mind and renew my energy.

If I have other work during the day that requires sustained focus, I go completely offline for designated periods, repeating my morning ritual. In the evening, when I go up to my bedroom, I nearly always leave my digital devices downstairs.

Finally, I feel committed now to taking at least one digital-free vacation a year. I have the rare freedom to take several weeks off at a time, but I have learned that even one week offline can be deeply restorative.

Occasionally, I find myself returning to a haunting image from the last day of my vacation. I was sitting in a restaurant with my family when a man in his early 40s came in and sat down with his daughter, perhaps 4 or 5 years old and adorable.

Almost immediately, the man turned his attention to his phone. Meanwhile, his daughter was a whirlwind of energy and restlessness, standing up on her seat, walking around the table, waving and making faces to get her father’s attention.

Except for brief moments, she didn’t succeed and after a while, she glumly gave up. The silence felt deafening.

Tony Schwartz is the chief executive of The Energy Project, a consulting firm, and the author, most recently, of “The Way We’re Working Isn’t Working.”

Iar acum traducerea in romana:

Dependenta de distractie (distragere).

ÎNTR-O seară, la începutul verii, am deschis o carte și m-am trezit citind același paragraf, iar și iar, de vreo șase ori, înainte de a concluziona că mi- era imposibil să mai continui. Pur și simplu, nu puteam să dispun de concentrarea necesară.
Eram îngrozit.Toată viața mea, lectura de cărți a fost o sursă profundă și constantă de plăcere, de învățare și distracție. Acum, cărțile pe care le achiziționam în mod regulat, se acumulau tot mai sus pe noptiera mea, holbându-se la mine, cu un reproș mut.
În loc să le citesc, petreceam prea multe ore online, verificând cifrele de trafic pe website-ul companiei mele, cumpărând mai multe șosete colorate pe Gilt and Rue La La, chiar dacă aveam mai mult decât necesar și chiar dând click, în mod vinovat, prin imagini, cu titluri irezistibile, precum “Staruri de copii dificili, care au devenit simpatici.”
În timpul zilei de muncă, mi-am verificat email-ul de mai multe ori decât mă sinchiseam să recunosc și petreceam mult prea mult timp căutând flămând noutăți picante legate de campania prezidențială pentru alegeri din vremea aceea, aflate încă la o distanță de mai mult de un an.
“ Net -ul este proiectat pentru a fi un sistem de întrerupere, o mașină înzestrată cu un mecanism de divizare a atenției,” explică Nicholas Carr în cartea sa “Golurile: ce ucide internet-ul în creierele noastre.” “Noi acceptăm, de bună voie, pierderea concentrării și a atenției, divizarea atenției noastre și fragmentarea gândurilor noastre în schimbul bogăției de informații captivante și, câtuși de puțin amuzante, pe care le primim.”
Dependența este atracția necruțătoare față de o substanță sau față de o activitate care devine atât de obsesivă, încât se amestecă, în cele din urmă, cu viața cotidiană. După cum arată acea definiție, aproape fiecare persoană pe care o cunosc este dependentă de internet într-o oarecare măsură. Acesta a înlocuit, fără îndoială, munca însăși, fiind dependența noastră cea mai sancționată, din punct de vedere social.
Conform unui chestionar recent, media pe care lucrătorul intelectual o petrece pe email este de aproximativ șase ore pe zi. Asta fără a număra timpul petrecut online cu cumpărături, căutări sau ținutul pasului cu mediile de socializare.
Dorul de noutate al creierului, stimularea constantă și recompensa imediată creează ceva, numit un “ciclu vicios.” La fel ca și șoarecii de laborator și dependenții de droguri, avem nevoie, din ce în ce mai mult, să obținem același efect.
Accesul nelimitat la informații noi supraîncarcă ușor și memoria noastră de lucru. Când ajungem la suprasarcină cognitivă, abilitatea noastră de a transfera învățarea în memorie de lungă durată se deteriorează în mod semnificativ. Este ca și cum creierul nostru a devenit o ceașcă plină de apă și orice s-ar turna în plus ar începe să se verse.
Știam toate astea de multă vreme. Am început să scriu despre asta în urmă cu 20 ani. Îmi instruiesc zilnic clienții despre asta.Pur și simplu, n-am crezut niciodată cu adevărat că ar putea deveni atât de adevărat despre mine.
Negarea este prima apărare a oricărui dependent. Nici un obstacol în calea vindecării nu este mai mare decât capacitatea infinită de a raționaliza comportamentele noastre care creează dependență. După ce am simțit, timp de ani de zile, că mă stăpâneam rezonabil de bine, iarna trecută am căzut într-o perioadă intensă de călătorii, în timp ce încercam să și conduc o afacere de consultanță în plină dezvoltare. La începutul verii, brusc mi-a devenit clar faptul că nu mă stăpâneam deloc bine și nu mă simțeam bine în legătură cu acest lucru.
Dincolo de petrecerea a prea mult timp pe internet și de un interval diminuat al atenției, nu mâncam alimentele corecte. Beam prea mult sifon dietetic. Serveam noaptea, prea frecvent, un al doilea cocktail. Nu mai făceam sport zilnic, așa cum făcusem aproape toată viața mea.
Ca răspuns, am creat un plan irațional de ambițios. Pentru următoarele 30 de zile, aș dori să încerc să corectez aceste comportamente de dependență și alte câteva, toate dintr-o dată. A fost un avânt de grandoare. Eu recomand clienților mei exact abordarea opusă în fiecare zi. Dar am raționat că nimeni nu este mai devotat autoperfecționării decât sunt eu. Aceste comportamente sunt toate înrudite. Pot să fac asta.
Nu am avut succes în decursul acelor 30 zile. În ciuda tentației mari, am încetat să mai beau sifon dietetic împreună cu alcool. ( Trei luni mai târziu, încă sunt abstinent de sifon dietetic.) Am renunțat și la zahăr și la carbohidrați, precum chipsuri și paste. M-am reîntors la practicarea regulată a exercițiului fizic.
Am eșuat însă complet în schimbarea unui comportament: petrecerea unui timp mai scurt pe Internet.
Angajamentul meu inițial a fost să îmi verific emailul doar de trei ori pe zi: dimineața când mă trezesc, la prânz și înainte să plec de la serviciu către casă. În prima zi am respectat angajamentul până înainte de prânz dar apoi nu am mai putut respecta nicio regulă. Era ca și cum eram dependent de zahăr și încercam să mă abțin de la a mânca brioșe în timp ce lucram într-o cofetărie.
Când mi-am încălcat angajamentul pentru prima data simțeam că trebuia neapărat să trimit un email urgent. Mi-am spus că dacă scriu mailul și apoi îl trimit pur și simplu este ca și cum nu aș fi intrat pe Internet.
Însă nu am luat în considerare faptul că, în timp ce scriam emailul, în cutia mea poștală apăreau noi și noi emailuri. Deși niciun mesaj nu cerea un răspuns urgent, nu m-am putut abține să nu trag cu ochiul la primul mesaj cu subiect incitant. Și l-am citit și pe al doilea. Și pe al treilea.
În câteva momente eram înapoi în cercul vicios. În următoarea zi a trebuit să renunț la misiunea de a scurta timpul petrecut pe Internet. Am revenit la angajamentul mai facil de a rezista tentației de a consuma zahăr, alcool și suc acidulat dietectic.
Însă eram hotărât să revin la provocarea de a sta departe de Internet. La câteva săptămâni după experimentul de 30 de zile am plecat într-o vacanță pentru o lună. Era șansa de a-mi concentra voința limitată asupra unui singur scop: să scap de dominația Internetului pentru a-mi recâștiga controlul asupra atenției.
Primul pas a fost deja făcut: mi-am recunoscut neputința de a mă deconecta. Acum era vremea pentru dezintoxicare. Am interpretat al doilea pas – credința că o putere superioară mă va ajuta să redevin sănătos- într-un mod mai secular. Puterea superioară a fost fiica mea în vârstă de 30 de ani care mi-a deconectat telefonul și laptopul de la Internet. Neavând prea multe cunoștințe tehnice, nu am știut cum să mă reconectez.
Puteam totuși comunica prin SMS. Retrospectiv, realizez că țineam cu dinții totuși să fiu conectat digital. Puțini oameni comunicaseră cu mine prin intermediul SMS-urilor. Pentru că eram în vacanță cu familia, majoritatea mesajelor se reducea la comunicarea unor locuri de întâlnire.
În primele zile am resimțit grav retragerea din viața digitală, simțeam dorința de a căuta pe google răspunsul la diferite întrebări. Dar cu fiecare zi în care nu aveam acces la Internet am devenit mai relaxat, mai liniștit, îmi era mai ușor să mă concentrez și îmi doream din ce în ce mai puțin să îmi iau doza instantă de stimulare. S-a întâmplat exact ce îmi dorisem: creierul meu a început să se domolească.
Aveam cu mine cărți de diferite dimensiuni și dificultăți. Am început să citesc non-ficțiune de dimensiuni reduse iar apoi cărți de non-ficțiune din ce în ce mai lungi pe măsură ce deveneam mai liniștit și eram mai concentrat. În cele din urmă am reușit să ajung și să citesc cartea lui Siddhartha Mukherjee “Împăratul tuturor maladiilor” – o biografie genială și pe alocuri complexă a cancerului, carte ce aștepta de cinci ani pe un raft.
După câteva săptămâni am reușit să renunț la nevoia de a simți satisfacția acumulării instante de informații. Am început să citesc romane și la sfârșitul vacanței am reușit să citesc, în reprize de câteva ore, Purity – un roman de 500 de pagini.
Acum sunt din nou la serviciu și din nou online, bineînțeles. Internetul nu a dispărut și va continua să îmi consume o gramadă de timp și atenție. Scopul meu e acum să găsesc echilibrul între timpul petrecut online și offline.
Simt că ma controlez mai bine. Mă abțin să reacționez la stimuli și îmi folosesc timpul mai bine după propria dorință. Când sunt pe Internet încerc să nu mă las antrenat într-o navigare necontrolotă. Pe cât posibil încerc să îmi adresez întrebarea: Asta e ce îmi doresc să fac? Dacă răspunsul e negativ atunci îmi pun întrebarea: Ce aș putea face mai productiv sau mai relaxant sau mai satisfăcător?
De asemenea, mă implic în activități care îmi acaparează mai multă atenție. În primul rând, citesc în continuare cărți – nu numai pentru că îmi face plăcere ci și pentru că e un exercițiu minunat pentru menținerea atenției.
Am continuat cu obiceiul de a-mi planifica seara ce vreau să fac a doua zi dimineața. Este prima a zilei pe care o fac fără a mă întrerupe timp de 60-90 de minute. Când termin, iau o pauză de 10-15 minute pentru a-mi aduna forțele.
Dacă mai am și alte treburi de făcut care solicită atenție neîntreruptă, mă deconectez de Internet și repet ritualul de dimineață. Seara, când merg la culcare, nu iau cu mine aproape niciodată dispozitivele digitale.
M-am angajat ca ,o dată pe an, să plec într-o vacanță în care să fiu complet deconectat de la Internet. Am rarul privilegiu de a-mi putea lua concediu mai multe săptămâni la rând. Însă am realizat că și o săptămână fără Internet este reconfortantă.
Îmi revine recurent în minte o imagine din ultimele zile ale vacanței. Eram într-un restaurant cu familia mea și un bărbat de aproximativ 40 de ani a venit împreună cu fiica lui care avea vreo 4-5 ani.
Aproape imediat după ce au ajus, tatăl și-a concentrat atenția pe telefon. Între timp, fetița cea drăguță -un vârtej de energie- se ridica în picioare pe scaun, se plimba în jurul mesei, se strâmba încercând să atragă atenția tatălui ei.
Nu a reușit însă să-i câștige atenția decât pentru câteva momente așa că a renunțat necăjită. Tăcerea era apăsătoare.

Felicitari ca ai ajuns pana aici!
Multumesc pentru atentie, cred ca esti pe drumul cel bun 🙂

Studiu: Cultura integritatii la romani. Andrei Plesu si Dorin Bodea

Studiu Cultura integritatii la romani. Andrei Plesu si Dorin BodeaOk, ok, poporul e bolnav, dar tu, tu care esti poporul, ce faci ca sa te schimbi, ca sa te insanatosesti?
Sau raspunde-ti tie la frumoasa mentiune a lui Plesu de la sfarsit, pe tine cine te ocupa?
Un interviu fain cu Andrei Plesu si cu Dorin Bodea, autorul studiului, gasesti mai jos, sau la acest link. Iar rezumatul studiului il gasesti aici. Rezumat din care mi-au placut randurile astea:
– Rezultă un individ slab, labil, lipsit de o stimă de sine trainică. Se consideră atât de „altfel” faţă de ceilalţi, superior, competent şi moral, încât sfârşeşte prin a se autoizola.
– Construiesc scheme mentale prin care se mint pe sine cu privire la propria onestitate şi integritate (de exemplu, frauda mea este mai mică decât a celorlalţi, este mai rezonabilă în comparaţie cu ceea ce se întâmplă la nivel general);
– Nu respectă regulile pentru că sunt nepotrivite sau ciudate şi pentru că nimeni nu le respectă;


La mai mare!

Mosion Gheorghe, maratonistul de 82 de ani: Care-i relatia ta cu moartea?

mosion gheorghe murit decedat accidentDupa ce va spuneam acum cativa ani despre unul dintre cei mai admirati joggeri romani:
catalin.petru.ro/2012/09/roman-a-inceput-sa-alerge-la-52-de-ani-are-79-acum-duminica-a-alergat-21km-ion-gheorghe-maratonistul
Ieri imi vine in minte intrebarea asta: care e relatia ta cu moartea? Ca e singurul lucru cert din lumea asta, si nu stii daca apuci sa termini fraza ce-o citesti acum, si poate sufletul tau “va fi cerut”.
Intre timp Mosion Gheorghe a implinit 82 de ani, alerga in continuare, si ieri aflu ca a plecat dintre noi, accidentat mortal de un motociclist: actualitati-arad.ro/a-murit-gheorghe-mosion-cel-mai-batran-atlet-din-arad (nu, nu era atlet, era om “normal” ca tine si ca mine)
Te las cu un clip de 4 minute cu Mosion, iar tu sa ramai cu intrebarea de mai sus. Dumnezeu sa-l odihneasca!

PS
Citittorule te rog iarta-ma ca de atatea luni nu am mai postat nimic, marea majoritate a timpului mi-l dedic pentru a pune pe picioare FamiliaPetru.ro si vinurile de acolo.
PS 2
Sa nu te aud ca “la ce folos ca alerga, si era sanatos la 82 de ani, ca uite l-a calcat masina”
Poza.

Theodor Paleologu, Cultura vinului si a mintii, va pregatesc o surpriza, Socrate si Platon

Scuzati-mi absenta din ultimul timp de pe blog.Theodor Paleologu, Cultura vinului si a mintii, va pregatesc o surpriza, Socrate si Platon
Alaturi de familia mea va pregatesc o surpriza, ce sper sa va placa :).
Muncim la ea de aproape 2 ani!
Revin in cateva saptamani cu detalii.
In ton cu surpriza, va las mai jos cu un clip frumos, marca Theodor Paleologu si Catalin Paduraru, (doi oameni pe care ii respect) despre ce-am scris in subiect.
Daca doriti sa ajungeti direct la Theodor Paleologu, derulati la minutul 11.


ClipPoza.

Eu, mama ta, Dan Puric, corporatiile, directori, angajati, Romania, Iubirea si mama mea

Eu, mama mea, Dan Puric, o corporatie, un director, Romania, Iubirea si mama taAm primit de la mama textul de mai jos. N-am rabdare sa-i caut sursa, iertare. Sper sa fie real si nu fie hoax.
La sfarsitul lui, mi-am permis si eu cu scuze multe catre domnul Puric, sa adaug 3 randuri.

Mama, poveste scrisa de Dan Puric 20 Aprilie 2012
Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete . In spate, discreta ca o umbra, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap . Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze . Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca . Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru Continue reading

Ce-am invatat in America de la un medaliat olimpic despre alergare si legatura cu sarbatoarea de azi, Inaltarea Domnului. Pose running

Hristos s-a inaltat!

Nicholas Romanov catalin petru pose running antrenor
Alaturi de Prof.Dr.Nicholas Romanov, dupa multa munca :)

In 2011, am fost in state s-am cheltuit o gramada de bani “degeaba”. Am fost sa fac un curs de antrenor de alergare. Alergare naturala, nici macar o tehnica anume, chiar daca se numeste POSE. O tehnica pe care copii o stapanesc cu desavarsire, iar adultii in marea majoritate o pierd pe parcurs (ok, sunt antrenor, cel putin in acte, c-am renuntat sa ma chinui a o promova in Romania, chiar daca sunt singurul pe vreo 6 tari in jur cu aceasta certificare).

Profesorul Doctor Nicholas Romanov, cel care a perfectat aceasta tehnica s-o refaca accesibila adultilor (un rus tolba de carte, medaliat olimpic, antrenorul loturilor olimpice de triatlon ale Americii si Rusiei candva), mi-a zis un lucru minunat.
Nu vei reusi niciodata sa inveti pe cineva ceva, pana cand el nu va fi dispus sa-ti recunoasca autoritatea. (cu referire la domeniul in speta, bineinteles)
E greu sa merg sa Continue reading

Despre rugaciune, de la un laureat de Nobel, chirurg, biolog francez, Alexis Carrel

alexis carrel

Mintea isi afla odihna doar in inima.
Agit-o cu randurile de mai jos 🙂

Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel

 Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru. Continue reading

Neagu Djuvara, “altu” cu “rugaciunile mele zilnice”. Interviu, Dumnezeu, rusii si viata. Video si Transcript

Neagu Djuvara, altu ce-are rugaciunile mele zilnice. Interviu video si transcript, despre Dumnezeu si viata

Primul paragraf, e din interviul de aici.

Domnule Djuvara, sunteţi un om credincios?
Acum un an am avut un soi de ceartă amicală cu Andrei Pleşu, care e foarte versat în problemele teologice, şi eu i-am spus atunci că sunt alergic la teologie. Şi să vă spun şi de ce sunt alergic. Explicaţia vine de la faptul că sunt istoric, era să zic din naştere, adică cercetez Evanghelia din unghiul cercetătorului istoric. Asta mă îngrozeşte. De aceea mă leg mereu de o frază a lui Iisus: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Domn al cerului şi al pământului, Care ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi cei învăţaţi şi le-ai arătat copiilor“. Aşadar, vrea să zică că nu e cazul să încerci să înţelegi prin raţiune. Crede cum crede copilul, fiindcă ce este de la Dumnezeu este atât de ininteligibil, încât e mai bine să-L crezi. Acesta este un lucru care mă călăuzeşte cotidian, că altfel nu aş putea să fac rugăciunile mele zilnice. Mă rog şi cred că mă ajută ca să îmi dreg păcatele mele. Eu cred că există Dumnezeu. Am nevoie de El.

Iar mai jos, un interviu din martie 2014. Sursa lui si clipul video sunt aici.

În contextul crizei politice din Ucraina, la 100 de ani de la izbucnirea Primului Razboi Mondial, Neagu Djuvara face o analiză a raporturilor de forțe dintre marile puteri. Ne vorbeşte despre frică, supravieţuire şi libertate. Despre credinţă şi miracolele din viaţa sa.

Ana Iorga: Domnule Djuvara, nu aţi scris doar istoria, ci aţi şi trăit-o foarte intens, cel puţin istoria ultimului secol. Aţi trecut prin două războaie mondiale, prin Războiul Rece, aţi avut şi o intuiţie cu 20 de ani înainte că Uniunea Sovietică se va prăbuşi, astăzi, în contextul conflictelor din Ucraina, ce predicţii puteţi să faceţi sau cum vi se pare situaţia?

NEAGU DJUVARA: Nu mai îndrăznesc să fac vreun prognostic din punct de vedere politic al viitorului, nici al ţării noastre, nici al omenirii şi al Europei.

A.I.: Dacă ar fi să nu facem predicţii, doar să interpretăm evenimentele de astăzi. Poziţia pe care o are Rusia acolo, reacţia Occidentului la situaţia din Ucraina.

NEAGU DJUVARA: Părerea mea este că se exagerează. La noi în ţară ne temem de ruşi ca şi cum am fi acum 200 de ani, ştii? Dar lumea nu ştie, fiindcă nu citeşte cărţi de specialitate. Rusia este ţara nu numai din Europa, dar din toată lumea occidentală care are cele mai puţine naşteri. Are cea mai proastă demografie nu doar din Europa, ci din lume. Ceea ce înseamnă că, peste 100 de ani, aşa am citit într-o carte, în imensitatea teritoriului rus, ruşii nu vor mai reprezenta decât o zecime. Ei s-au dus ca pericol pentru noi, în orice caz. Pe de altă parte, lucrul de care se temeau cel mai mult sovieticii şi ruşii în general erau Statele Unite ale Americii, care, în cele din urmă, au fost cu adevărat stăpâne pe lume. Adică ceea ce vor să facă americanii se face, iar ceea ce vor să nu se facă, nu se face. Adică asta e părerea mea, că SUA sunt absolut dominatoare asupra Europei şi lumii cum a fost, că trebuie să găsim întotdeauna comparaţie, acum 2.000 de ani, Imperiul Roman. Nu se întâmpla în lumea cunoscută de atunci decât ce voia să facă Roma. E clar. Aşa e în momentul de faţă cu SUA.

A.I.: E legitim să ne temem acum de un eventual conflict mondial la graniţa noastră? Mulţi spun asta.

NEAGU DJUVARA: Nu mai avem cu cine, pentru că americanii, adică SUA au devenit aşa de dominante în lume, că nu se întâmplă nimic în lume fără să intervină SUA. A fost un conflict în fosta Iugoslavie. Se băteau croaţii cu sârbii, nu s-a putut ajunge la pace acolo decât intervenind SUA. Şi-n două minute, cu bombele lor cu nu ştiu ce, pf, se face pace. SUA sunt acum ca, cum să spun, judecătorul pe toată planeta. Nu se mai poate întâmpla un mare război, pentru că există un jandarm al planetei care e SUA. Asta e părerea mea şi sunt convins că e bună, e corectă.

A.I.: Tatăl dvs., un inginer cu studii la Berlin, a luptat în Primul Război Mondial. Care a fost destinul lui? Ce s-a întâmplat cu dvs, cu mama, cu copiii, eraţi foarte mic atunci.

NEAGU DJUVARA: Eu, copil, eu nu l-am văzut pe tata. Că tatăl meu a murit când eu aveam doi ani şi nu mai eram în ţară. Avem o viaţă, în fine… nu sunt deloc responsabil de ea.

Avea o situaţie bună economică, dar el şi-a zis copiii şi cu nevastă-sa mor de foame în Moldova, hai să-i trimitem prin Rusia în Franţa, unde taică-su, Trandafir Djuvara, care era ministrul României în Belgia, era retrasă cu guvernul şi cu Curtea Regală belgiană la Le Havre. Primul port mare francez dacă mergi către apus la graniţa belgiană. Şi aşa se face că mama şi cu noi doi copiii şi cu un frate bolnav, ultimul din Grădişteni, veche familie boierească, dar ultimul a înnebunit, a înnebunit în primele zile ale războiului, dar probabil că era deja ceva care nu mergea bine în capul lui înainte. Şi atunci iat-o pe biata mama să plece prin Rusia cu un frate bolnav, cu o tânără guvernantă elveţiancă, Schwester Frida, care avea 20 de ani, şi cei doi copii. Era totuşi o mică grupă. Mama la 33 de ani se găseşte dintr-o dată şefa unei mici grupe cu care să se ducă prin Rusia.

Ele ajung de la Odessa cu trenul, că nu mai funcţionau, şi se pare că trenurile ruseşti de pe vremea ţarilor erau cele mai frumoase din Europa. Mai întâi, compartimentul era mult mai larg decât cel din Europa, erau nişte vagoane somptuoase. Şi am sosit la Petrograd, Sankt Petersburg, şi s-au confiscat paşapoartele. De ce? Vă daţi seama că atunci când începea marea revoluţie rusească poliţia îşi făcea meseria. Şi poliţia confundă numele elveţiencei noastre, Schwester Frida, cu o spioană germană pe care o căutau. Şi confiscă paşapoartele.

Am luat ultimul tren care a plecat de la Petrograd, Sankt Petersburg, înainte ca bolşevicii să închidă toate graniţele. Ăsta este primul miracol din viaţa mea.

Pe urmă de la mama am auzit atât de multe lucruri despre tata. Că noi… deci am putut să plecăm prin Rusia, am ajuns în Franţa, unde era retras bunicul, şi pe urmă după doi ani de zile ne-am retras în Elveţia, unde am stat alţi doi ani. Şi pe când eram în Elveţia, am aflat că tata a murit la Bucureşti. El a murit de gripa spaniolă câteva zile după armistiţiu. Asta e un mare ghinion, ca să zic aşa. Dar în toată copilăria mea am avut mai întâi aşa, un fel de… mai întâi că mama mi l-a descris pe tata ca pe o personalitate extra… e adevărat că era extraordinară, de nobilă ca gândire, de calităţile lui de inginer, era inventator, avea o gră… până acuma de curând am găsit nişte persoane care mi-au găsit nişte brevete ale lui Marcel Djuvara prin Anglia, prin Germania, era un inventator extraordinar. Deci eu copil am fost învăţat că am avut un tată care a fost extraordinar. Ea l-a făcut ca un sfânt pe tata, ştii? Dar un tată care nu este. Dar un copil care a crescut cu impresia că a avut un tată un personaj excepţional şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Mama nu s-a mărit pe ea niciodată. El a rămas un fel de sperietor în tot timpul vieţii mele: Te vede tata din Cer!.

A.I.: Experienţa dvs. de pe front. Cu ce aţi rămas? Cum v-aţi confruntat cu frica? Ce aţi învăţat?

NEAGU DJUVARA: Dragă, cine îndrăzneşte să spună că n-a avut frică niciodată i-un mincinos. Că nu se poate să nu-ţi fie frică. Să ştiţi că ulterior, după ce devenisem civil la Ministerul de Externe, am suportat bombardamentele americanilor asupra Bucureştiului care erau teribile. Erau câte 600 de avioane super nu ştiu ce şi lansau bombe. Am avut în timpul celor cinci luni unde am mărşăluit cu regimentul 6 Mihai Viteazul am avut ceea ce consider din război ăl mai insuportabil: bombardamente de artilerie Fiindcă artileria inamică te prinde într-o poziţie şi nu poţi să te mişti de acolo. Şi el poate timp de ooră vâjjjjj, BANG! Şi asta este îngrozitor din punctul de vedere al inimii, ca să zic aşa. Auzi fluieratul bombei aceleia, de fapt ea e deja terminată, practic ea a explodat deja când tu auzi vâjâitul.

A.I.: A fost punctul maxim al fricii pentru dumneavoastră?

NEAGU DJUVARA: Cred că da. Am avut noroc că nu m-am confruntat cu tancuri care vin împotriva mea. Regimentul meu s-a găsit oarecum între două atacuri de tancuri sovietice. Şi parcă mă văd ţinănd un fir de telefon. Eu eram cu nişte turnuleţe teoretic antitanc. Eram doi sergenți, trebuia sa devenim locotenenți….

Am făcut un fel de zig-zag în Basarabia. Pe jos, în noroi, căldură, nu ştiu ce. Şi ca să vezi cum intră în tine când într-adevăr eşti un militar onest ştii că trebuie să ai întotdeauna picioarele spălate noaptea, să nu fii cu picioarele murdare şi să fie unse cu vaselină pe urmă. Şi-mi aduc aminte că suntem schimbaţi de drum, am plecat la 6 dimineaţa, la 2 după-masa noi mergeam către Cetatea Albă şi pe la 2…aaa, nu, trebuie să se ducă în nord. Dacă făceam vreo 35 de km într-o zi, am făcut în ziua aia 75 de kilometri. Deci dimineaţa de la 6 şi până a doua zi la 2, am făcut 75 de km pe jos. Şi la 2 dimineaţa, când finalmente ne opreşte, nu mai rămânea decât o jumătate de bidon de apă de băut. Şi muream de sete. Că umblam de ore şi de ore, era luna august. Ei bine, disciplina ți-a intrat în cap în aşa fel, încât jumătatea aia de apă din bidon am vărsat-o ca să mă spăl pe picioare. Am vărsat-o în gamelă şi mi-am spălat picioarele în gamelă. Era mai important să nu fac bube la picioare decât să înghit apă când am gura pungă de sete. Interesant, nu?

A.I.: Dacă ar fi să priviţi în urmă, ce lucruri sunt cu adevărat importante în viaţă?

NEAGU DJUVARA:Să fii întotdeauna onest, să spui adevărul. Să nu cauţi să iei bunul altuia. N-am avut niciodată poftă de lucrurile altuia. Pe când sunt foarte multe persoane, dar foarte multe, care tânjesc după lucrul pe care-l văd la vecin. Nu atât din punctul de vedere al averii, dar orişice, situaţie, reputaţie sau nu ştiu ce. Mie nu mi-a fost niciodată poftă de ceea ce are altul. Am avut întotdeauna ambiţie, de când eram mic, de a fi primul din clasă, de asemenea mai târziu, la liceu, în Franţa, la Universitate, voiam să fiu, cum ar spune bănăţenii, fruncea. Deci există ambiţie, care, în definitiv, poate să fie foarte folositoare pentru că te împinge să lucrezi, să lucrezi ca să fii întotdeauna înaintea celorlalţi.

A.I.:Dacă vă priveşte cineva biografia, putem să observăm că nu aţi fost niciodată înregimentat instituţional.

NEAGU DJUVARA:Toate astea sunt întâmplătoare. Să nu credeţi că eu le fac cu ţâfnă personală. Nu, deloc, e hazardul. La mine, toată viaţa mea a fost o întâmplare. M-a luat Dumnezeu de la locul cutare, m-a trântit la locul cutare. Dar nu fac din asta niciun fel de gloriolă, de trufie. Eu nu mi-am ales calea. Calea mea a fost impusă de întâmplări, de… finalmente de Dumnezeu. A fost întâmplarea ca la un an să scap de revoluţia bolşevică, ca la 23 august să iau avionul către Stockholm. Deja într-o singură viaţă două salvări aşa de extraordinare. Astea n-au de-a face cu alegerea. Înseamnă că sunt iubit de cel de sus.

A.I.: Cât contează erudiţia, cât contează să-ţi meargă mintea? Să gândeşti în timp real, să faci alegeri bune?

NEAGU DJUVARA: Erudiţia e un bagaj, dar dacă nu ştii să le interpretezi, să le pui împreună, să faci din ele o piramidă, degeaba ai această erudiţie, eşti un bou. Eşti un bou foarte învăţat.

A.I: Un bou care a citit cărţi, dar nu ştie să le folosească.

NEAGU DJUVARA: Un bou care a citit multe cărţi, da.

A.I.: Sunteţi credincios? V-a ajutat credinţa în momentele grele?

NEAGU DJUVARA: Eu sunt foarte religios. Mă rog dimineaţa, mă rog seara, mă rog pe stradă când merg, umblu pe stradă citindu-mi în cap Psalmul al XX-lea al lui David, Mulţumescu-ţi Doamne, …. nemurirea ta, ra-ta-ta-ta-ta, îl ştiu pe dinafară. Am impresia că tot ce mi s-a întâmplat în viaţă îmi vine de undeva de sus. N-am niciun merit, m-am născut la momentul potrivit, am avut mama cea mai extraordinară, devotată şi aşa mai departe. Am găsit explicaţia de ce Dumnezeu mi l-a retras pe tata la vârsta de 38 de ani, când era atât de preţios ca individ. Ar fi putut să facă o grămadă de lucruri bine el. Dar el dacă ar fi trăit, eu aş fi fost un băiat de bani gata, aş fi fost un nimica toată. Pe când faptul că am avut o tinereţe şi o copilărie dificilă a făcut să fiu mai altfel, să fiu ce sunt.

A.I.: Cum credeţi că ne-a schimbat comunismul? Ce s-a petrecut cu poporul român?

NEAGU DJUVARA: Vă spun cinstit că am găsit alt om. Lipsesc din ţară 45 de ani. Şi mă întorc în ţară, găsesc nu numai un alt soi de a vorbi, găsesc alte mutre. Am părăsit un ţăran slăbuţ, dar îmbrăcat în straie româneşti chiar săptămâna, duminica albe. A purtat-o toată săptămâna, e mai murdară, mai nu ştiu ce, dar e o cămaşă albă cu broderii, cu nu ştiu ce. Mă întorc după 45 de ani şi văd pe ţăran îmbrăcat a la Mao Zedun, în nişte jeanşi şifonaţi de cea mai urâtă calitate şi cu ei un tricou de lână jerpelit, cenuşiu, era altă imagine a românului. Dar mai grav, am găsit că s-a şi buhăit. De băutură prea multă. Pe vremea mea, ţăranul bea duminica. Se îmbăta câteodată, dar doza lui de ţuică se rezuma la ceva de duminică. Astăzi bea în fiecare zi. Când m-am întors la mine la moşie, să văd de curiozitate…

A.I.: Mai avem astăzi oameni politici cu viziune, cu intuiţii grozave, de la care să înveţi?

NEAGU DJUVARA: Nu poţi să ştii pe moment. O să ştim peste 50 de ani dacă au fost. Pe cuvânt. În momentul ăsta am impresia că n-avem pe nimeni. Adică pe toţi cei pe care-i văd agitându-se în Parlament am impresia că sunt toţi de o mediocritate….

A.I.: Care e cea mai mare mulțumire a dumneavoastră?

NEAGU DJUVARA: În viaţă?

A. I. Exact.

NEAGU DJUVARA: Asta-i o întrebare pe care nu mi-am pus-o niciodată.

A.I. Ce vă face fericit, acum, privind în urmă, ce vi s-a împlinit?

NEAGU DJUVARA: O să credeți că acuma, pentru că mi-ați pus întrebarea asta, invent un răspuns. Dar să știți că de multe ori mă rog la Dumnezeu și mă întreb dar de ce m-ai ales ca să-mi dai tot ce-am dorit în viaţă? Chiar acum mai trăiește la Paris nevasta-mea, cu care nu ne-am înțeles, care m-a făcut nenorocit mult timp din viața mea. Dar acum suntem prieteni. Ne telefonăm. Pe urmă, am avut o fiică cu care m-am înțeles de minune. Mă simt foarte împlinit. Mi-a dat Dumnezeu cam tot ce-mi doresc. Nu sunt nici sărac, nici bolnav grav. Am touched wood! Dumnezeu mi-a dat toate bucuriile…

Sursa poza.

Un sarut pe gura, cu Gabriel Liiceanu, Fratii Karamazov & Doamne Doamne

Un sarut pe gura, cu Gabriel Liiceanu, Fratii Karamazov Doamne DoamneCine nu știe cum se încheie povestea Marelui Inchizitor din Frații Karamazov?

Ivan îi povestește fratelui său Alioșa, care este pe cale de a se călugări, ce crede el că s-ar întâmpla dacă Isus ar coborî o clipă din nou pe pământ, la o mie cinci sute de ani după răstignirea sa. Scena se deschide în Spania, într-o piață din Sevilla, în plin exerciţiu al Inchiziţiei.

Coborârea aceasta, doar imaginată de Ivan şi neprevăzută de nici un text sacru, are forma unui intermezzo între venirea dintâi, cea povestită în Evanghelii, şi revenirea finală, parusia, anunţată pentru „sfârşitul timpurilor”, când istoria „lumii acesteia” se închide odată cu Judecata de Apoi şi cu instaurarea absolută a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ce s-ar întâmpla, așadar, dacă Isus ar coborî o clipă pe pământ în plină istorie a lumii declanşată de prima lui venire? Cum s-ar purta cu El slujitorii lui de pe pământ, oamenii Bisericii instaurate de El, cei care i-au preluat învățătura şi mesajul? Cum s-ar purta cu El, de pildă, Marele Inchizitor? Din povestirea lui Ivan, aflăm că acesta poruncește ca Isus să fie arestat.

Ce-i reproşează Marele Inchizitor lui Isus în lunga adresare din celula în care Acesta este aruncat? Faptul de a fi evaluat prost natura umană. După cincisprezece secole de istorie christică, se dovedeşte că oferta făcută de Satana lui Isus şi respinsă de Acesta, atunci când a avut loc „ispitirea în pustie”, fusese una realistă. Isus se dovedise a fi fost un prost negociator. El, spune Marele Inchizitor, nu a înţeles de fapt cum trebuie priorităţile omului: nu de „pâinea Cerului”, în speţă de duh şi de libertate, are omul nevoie în primul rând. El este gata oricând să se supună (şi astfel să renunţe la darul împovărător al libertăţii), în schimbul primirii fără griji a pâinii obişnuite. Mulțimea se va pleca de bunăvoie în fața celui care va şti să-i asigure pâinea „cea de toate zilele”. Mai mult, ea va fi chiar bucuroasă să scape de libertatea spiritului, pe care Isus o considera un dar divin, în vreme ce pentru oameni, pentru cei mai mulţi, ea nu era decât o povară. Natura umană nu e, conchide Marele Inchizitor, pe măsura învățăturii lui Isus.

Pare limpede acum cine e de fapt Marele Inchizitor, de ce îl arestează el pe Isus, urmând să îl ardă pe rug, şi a cui ordine o reprezintă. Cândva pe parcursul evoluţiei creștinismului, Marele Inchizitor şi-a însuşit proiectul Satanei, cel refuzat de Isus în pustiu, dar care acum e introdus în lume printr-o operaţie de falsificare şi manipulare. Ordinea propusă de Marele Inchizitor e cea a Satanei, dar e reprezentată de o Biserică ce acţionează în numele lui Isus. Satana este ascuns în însăşi Biserica ce a preluat, sub conducerea Papei şi a Marelui Inchizitor, legatul Dumnezeului întrupat. Puterea e deţinută acum de partida Satanei care îi domină pe oameni prin recurs la foame şi frică. Povestea lui Ivan este povestea unei substituiri: Diavolul se strecoară în locul lui Dumnezeu, fluturând proiectul lui Dumnezeu şi realizarea lui de către Fiul Său.

Isus, sosind în mod inopinat în mijlocul acestei vaste operaţiuni de deturnare, încurcă lucrurile. Pentru a nu periclita deturnarea satanică a proiectului Său, el trebuie eliminat, ars pe rug ca un eretic de rând. Condamnându-l pe Isus, Marele Inchizitor urmează să demonstreze că Diavolul are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul vieţii trebuie să le fie indus din afară. Lor nu le trebuie libertatea. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini, rezultă că învățătura lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi şi neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. Iată de ce, își încheie el discursul, „mâine te voi arde pe rug”.

Scena se închide, fără ca Isus să fi rostit vreun cuvânt. În schimb… „Ostaticul se apropie de el și sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de 90 de ani. E singurul lui răspuns.” Atunci, Marele Inchizitor, înainte de a părăsi celula lui Isus cu „un tremur în colțul gurii” și „având balsamul ăsta pe inimă”, „se îndreaptă spre ușă, o deschide și spune: «Du-te și să nu mai vii… Să nu mai vii… Niciodată, niciodată!»”

Recent, la librăria Humanitas din Sibiu, o profesoară a organizat, cu un grup de liceeni anume pregătiți, o discuție în jurul legendei Marelui Inchizitor. La un moment dat, o elevă a întrebat-o pe profesoară cu o netrucată inocență: „Doamnă, de ce l-a sărutat Isus pe Marele Inchizitor pe gură? Era gay?”. Nu știu cum au deslușit dascălii scena și ce răspunsuri s-au dat.

Dar știu că aceeași întrebare – de ce Isus l-a sărutat pe gură pe Marele Inchizitor? – i-o pune lui N. Steinhardt, în 1960, într-o celulă de la Jilava, prietenul său, sanscritologul Sergiu Al-George. Iată răspunsul acestuia: „Îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l treacă de la avidya („necunoaștere”) la vidya („cunoaștere”), ca să spulbere maya, adică să împrăștie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, Marele Inchizitor, în sfârșit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acționează ca un șoc, zguduie, trezește.” (Jurnalul fericirii)

Știu, sună prost, dar avem urgent nevoie de un sărut pe gură. Și totuși cine, prin gestul acesta imaginat de Dostoievski, ar putea să împrăștie vălul, fumul și magia care stăruie peste mințile noastre?

Sursa.