Studiu: Cultura integritatii la romani. Andrei Plesu si Dorin Bodea

Studiu Cultura integritatii la romani. Andrei Plesu si Dorin BodeaOk, ok, poporul e bolnav, dar tu, tu care esti poporul, ce faci ca sa te schimbi, ca sa te insanatosesti?
Sau raspunde-ti tie la frumoasa mentiune a lui Plesu de la sfarsit, pe tine cine te ocupa?
Un interviu fain cu Andrei Plesu si cu Dorin Bodea, autorul studiului, gasesti mai jos, sau la acest link. Iar rezumatul studiului il gasesti aici. Rezumat din care mi-au placut randurile astea:
– Rezultă un individ slab, labil, lipsit de o stimă de sine trainică. Se consideră atât de „altfel” faţă de ceilalţi, superior, competent şi moral, încât sfârşeşte prin a se autoizola.
– Construiesc scheme mentale prin care se mint pe sine cu privire la propria onestitate şi integritate (de exemplu, frauda mea este mai mică decât a celorlalţi, este mai rezonabilă în comparaţie cu ceea ce se întâmplă la nivel general);
– Nu respectă regulile pentru că sunt nepotrivite sau ciudate şi pentru că nimeni nu le respectă;


La mai mare!

Mosion Gheorghe, maratonistul de 82 de ani: Care-i relatia ta cu moartea?

mosion gheorghe murit decedat accidentDupa ce va spuneam acum cativa ani despre unul dintre cei mai admirati joggeri romani:
catalin.petru.ro/2012/09/roman-a-inceput-sa-alerge-la-52-de-ani-are-79-acum-duminica-a-alergat-21km-ion-gheorghe-maratonistul
Ieri imi vine in minte intrebarea asta: care e relatia ta cu moartea? Ca e singurul lucru cert din lumea asta, si nu stii daca apuci sa termini fraza ce-o citesti acum, si poate sufletul tau “va fi cerut”.
Intre timp Mosion Gheorghe a implinit 82 de ani, alerga in continuare, si ieri aflu ca a plecat dintre noi, accidentat mortal de un motociclist: actualitati-arad.ro/a-murit-gheorghe-mosion-cel-mai-batran-atlet-din-arad (nu, nu era atlet, era om “normal” ca tine si ca mine)
Te las cu un clip de 4 minute cu Mosion, iar tu sa ramai cu intrebarea de mai sus. Dumnezeu sa-l odihneasca!

PS
Citittorule te rog iarta-ma ca de atatea luni nu am mai postat nimic, marea majoritate a timpului mi-l dedic pentru a pune pe picioare FamiliaPetru.ro si vinurile de acolo.
PS 2
Sa nu te aud ca “la ce folos ca alerga, si era sanatos la 82 de ani, ca uite l-a calcat masina”
Poza.

Theodor Paleologu, Cultura vinului si a mintii, va pregatesc o surpriza, Socrate si Platon

Scuzati-mi absenta din ultimul timp de pe blog.Theodor Paleologu, Cultura vinului si a mintii, va pregatesc o surpriza, Socrate si Platon
Alaturi de familia mea va pregatesc o surpriza, ce sper sa va placa :).
Muncim la ea de aproape 2 ani!
Revin in cateva saptamani cu detalii.
In ton cu surpriza, va las mai jos cu un clip frumos, marca Theodor Paleologu si Catalin Paduraru, (doi oameni pe care ii respect) despre ce-am scris in subiect.
Daca doriti sa ajungeti direct la Theodor Paleologu, derulati la minutul 11.


ClipPoza.

Eu, mama ta, Dan Puric, corporatiile, directori, angajati, Romania, Iubirea si mama mea

Eu, mama mea, Dan Puric, o corporatie, un director, Romania, Iubirea si mama taAm primit de la mama textul de mai jos. N-am rabdare sa-i caut sursa, iertare. Sper sa fie real si nu fie hoax.
La sfarsitul lui, mi-am permis si eu cu scuze multe catre domnul Puric, sa adaug 3 randuri.

Mama, poveste scrisa de Dan Puric 20 Aprilie 2012
Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete . In spate, discreta ca o umbra, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap . Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze . Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca . Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru Continue reading

Ce-am invatat in America de la un medaliat olimpic despre alergare si legatura cu sarbatoarea de azi, Inaltarea Domnului. Pose running

Hristos s-a inaltat!

Nicholas Romanov catalin petru pose running antrenor
Alaturi de Prof.Dr.Nicholas Romanov, dupa multa munca :)

In 2011, am fost in state s-am cheltuit o gramada de bani “degeaba”. Am fost sa fac un curs de antrenor de alergare. Alergare naturala, nici macar o tehnica anume, chiar daca se numeste POSE. O tehnica pe care copii o stapanesc cu desavarsire, iar adultii in marea majoritate o pierd pe parcurs (ok, sunt antrenor, cel putin in acte, c-am renuntat sa ma chinui a o promova in Romania, chiar daca sunt singurul pe vreo 6 tari in jur cu aceasta certificare).

Profesorul Doctor Nicholas Romanov, cel care a perfectat aceasta tehnica s-o refaca accesibila adultilor (un rus tolba de carte, medaliat olimpic, antrenorul loturilor olimpice de triatlon ale Americii si Rusiei candva), mi-a zis un lucru minunat.
Nu vei reusi niciodata sa inveti pe cineva ceva, pana cand el nu va fi dispus sa-ti recunoasca autoritatea. (cu referire la domeniul in speta, bineinteles)
E greu sa merg sa Continue reading

Despre rugaciune, de la un laureat de Nobel, chirurg, biolog francez, Alexis Carrel

alexis carrel

Mintea isi afla odihna doar in inima.
Agit-o cu randurile de mai jos 🙂

Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel

 Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru. Continue reading

Neagu Djuvara, “altu” cu “rugaciunile mele zilnice”. Interviu, Dumnezeu, rusii si viata. Video si Transcript

Neagu Djuvara, altu ce-are rugaciunile mele zilnice. Interviu video si transcript, despre Dumnezeu si viata

Primul paragraf, e din interviul de aici.

Domnule Djuvara, sunteţi un om credincios?
Acum un an am avut un soi de ceartă amicală cu Andrei Pleşu, care e foarte versat în problemele teologice, şi eu i-am spus atunci că sunt alergic la teologie. Şi să vă spun şi de ce sunt alergic. Explicaţia vine de la faptul că sunt istoric, era să zic din naştere, adică cercetez Evanghelia din unghiul cercetătorului istoric. Asta mă îngrozeşte. De aceea mă leg mereu de o frază a lui Iisus: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Domn al cerului şi al pământului, Care ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi cei învăţaţi şi le-ai arătat copiilor“. Aşadar, vrea să zică că nu e cazul să încerci să înţelegi prin raţiune. Crede cum crede copilul, fiindcă ce este de la Dumnezeu este atât de ininteligibil, încât e mai bine să-L crezi. Acesta este un lucru care mă călăuzeşte cotidian, că altfel nu aş putea să fac rugăciunile mele zilnice. Mă rog şi cred că mă ajută ca să îmi dreg păcatele mele. Eu cred că există Dumnezeu. Am nevoie de El.

Iar mai jos, un interviu din martie 2014. Sursa lui si clipul video sunt aici.

În contextul crizei politice din Ucraina, la 100 de ani de la izbucnirea Primului Razboi Mondial, Neagu Djuvara face o analiză a raporturilor de forțe dintre marile puteri. Ne vorbeşte despre frică, supravieţuire şi libertate. Despre credinţă şi miracolele din viaţa sa.

Ana Iorga: Domnule Djuvara, nu aţi scris doar istoria, ci aţi şi trăit-o foarte intens, cel puţin istoria ultimului secol. Aţi trecut prin două războaie mondiale, prin Războiul Rece, aţi avut şi o intuiţie cu 20 de ani înainte că Uniunea Sovietică se va prăbuşi, astăzi, în contextul conflictelor din Ucraina, ce predicţii puteţi să faceţi sau cum vi se pare situaţia?

NEAGU DJUVARA: Nu mai îndrăznesc să fac vreun prognostic din punct de vedere politic al viitorului, nici al ţării noastre, nici al omenirii şi al Europei.

A.I.: Dacă ar fi să nu facem predicţii, doar să interpretăm evenimentele de astăzi. Poziţia pe care o are Rusia acolo, reacţia Occidentului la situaţia din Ucraina.

NEAGU DJUVARA: Părerea mea este că se exagerează. La noi în ţară ne temem de ruşi ca şi cum am fi acum 200 de ani, ştii? Dar lumea nu ştie, fiindcă nu citeşte cărţi de specialitate. Rusia este ţara nu numai din Europa, dar din toată lumea occidentală care are cele mai puţine naşteri. Are cea mai proastă demografie nu doar din Europa, ci din lume. Ceea ce înseamnă că, peste 100 de ani, aşa am citit într-o carte, în imensitatea teritoriului rus, ruşii nu vor mai reprezenta decât o zecime. Ei s-au dus ca pericol pentru noi, în orice caz. Pe de altă parte, lucrul de care se temeau cel mai mult sovieticii şi ruşii în general erau Statele Unite ale Americii, care, în cele din urmă, au fost cu adevărat stăpâne pe lume. Adică ceea ce vor să facă americanii se face, iar ceea ce vor să nu se facă, nu se face. Adică asta e părerea mea, că SUA sunt absolut dominatoare asupra Europei şi lumii cum a fost, că trebuie să găsim întotdeauna comparaţie, acum 2.000 de ani, Imperiul Roman. Nu se întâmpla în lumea cunoscută de atunci decât ce voia să facă Roma. E clar. Aşa e în momentul de faţă cu SUA.

A.I.: E legitim să ne temem acum de un eventual conflict mondial la graniţa noastră? Mulţi spun asta.

NEAGU DJUVARA: Nu mai avem cu cine, pentru că americanii, adică SUA au devenit aşa de dominante în lume, că nu se întâmplă nimic în lume fără să intervină SUA. A fost un conflict în fosta Iugoslavie. Se băteau croaţii cu sârbii, nu s-a putut ajunge la pace acolo decât intervenind SUA. Şi-n două minute, cu bombele lor cu nu ştiu ce, pf, se face pace. SUA sunt acum ca, cum să spun, judecătorul pe toată planeta. Nu se mai poate întâmpla un mare război, pentru că există un jandarm al planetei care e SUA. Asta e părerea mea şi sunt convins că e bună, e corectă.

A.I.: Tatăl dvs., un inginer cu studii la Berlin, a luptat în Primul Război Mondial. Care a fost destinul lui? Ce s-a întâmplat cu dvs, cu mama, cu copiii, eraţi foarte mic atunci.

NEAGU DJUVARA: Eu, copil, eu nu l-am văzut pe tata. Că tatăl meu a murit când eu aveam doi ani şi nu mai eram în ţară. Avem o viaţă, în fine… nu sunt deloc responsabil de ea.

Avea o situaţie bună economică, dar el şi-a zis copiii şi cu nevastă-sa mor de foame în Moldova, hai să-i trimitem prin Rusia în Franţa, unde taică-su, Trandafir Djuvara, care era ministrul României în Belgia, era retrasă cu guvernul şi cu Curtea Regală belgiană la Le Havre. Primul port mare francez dacă mergi către apus la graniţa belgiană. Şi aşa se face că mama şi cu noi doi copiii şi cu un frate bolnav, ultimul din Grădişteni, veche familie boierească, dar ultimul a înnebunit, a înnebunit în primele zile ale războiului, dar probabil că era deja ceva care nu mergea bine în capul lui înainte. Şi atunci iat-o pe biata mama să plece prin Rusia cu un frate bolnav, cu o tânără guvernantă elveţiancă, Schwester Frida, care avea 20 de ani, şi cei doi copii. Era totuşi o mică grupă. Mama la 33 de ani se găseşte dintr-o dată şefa unei mici grupe cu care să se ducă prin Rusia.

Ele ajung de la Odessa cu trenul, că nu mai funcţionau, şi se pare că trenurile ruseşti de pe vremea ţarilor erau cele mai frumoase din Europa. Mai întâi, compartimentul era mult mai larg decât cel din Europa, erau nişte vagoane somptuoase. Şi am sosit la Petrograd, Sankt Petersburg, şi s-au confiscat paşapoartele. De ce? Vă daţi seama că atunci când începea marea revoluţie rusească poliţia îşi făcea meseria. Şi poliţia confundă numele elveţiencei noastre, Schwester Frida, cu o spioană germană pe care o căutau. Şi confiscă paşapoartele.

Am luat ultimul tren care a plecat de la Petrograd, Sankt Petersburg, înainte ca bolşevicii să închidă toate graniţele. Ăsta este primul miracol din viaţa mea.

Pe urmă de la mama am auzit atât de multe lucruri despre tata. Că noi… deci am putut să plecăm prin Rusia, am ajuns în Franţa, unde era retras bunicul, şi pe urmă după doi ani de zile ne-am retras în Elveţia, unde am stat alţi doi ani. Şi pe când eram în Elveţia, am aflat că tata a murit la Bucureşti. El a murit de gripa spaniolă câteva zile după armistiţiu. Asta e un mare ghinion, ca să zic aşa. Dar în toată copilăria mea am avut mai întâi aşa, un fel de… mai întâi că mama mi l-a descris pe tata ca pe o personalitate extra… e adevărat că era extraordinară, de nobilă ca gândire, de calităţile lui de inginer, era inventator, avea o gră… până acuma de curând am găsit nişte persoane care mi-au găsit nişte brevete ale lui Marcel Djuvara prin Anglia, prin Germania, era un inventator extraordinar. Deci eu copil am fost învăţat că am avut un tată care a fost extraordinar. Ea l-a făcut ca un sfânt pe tata, ştii? Dar un tată care nu este. Dar un copil care a crescut cu impresia că a avut un tată un personaj excepţional şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Mama nu s-a mărit pe ea niciodată. El a rămas un fel de sperietor în tot timpul vieţii mele: Te vede tata din Cer!.

A.I.: Experienţa dvs. de pe front. Cu ce aţi rămas? Cum v-aţi confruntat cu frica? Ce aţi învăţat?

NEAGU DJUVARA: Dragă, cine îndrăzneşte să spună că n-a avut frică niciodată i-un mincinos. Că nu se poate să nu-ţi fie frică. Să ştiţi că ulterior, după ce devenisem civil la Ministerul de Externe, am suportat bombardamentele americanilor asupra Bucureştiului care erau teribile. Erau câte 600 de avioane super nu ştiu ce şi lansau bombe. Am avut în timpul celor cinci luni unde am mărşăluit cu regimentul 6 Mihai Viteazul am avut ceea ce consider din război ăl mai insuportabil: bombardamente de artilerie Fiindcă artileria inamică te prinde într-o poziţie şi nu poţi să te mişti de acolo. Şi el poate timp de ooră vâjjjjj, BANG! Şi asta este îngrozitor din punctul de vedere al inimii, ca să zic aşa. Auzi fluieratul bombei aceleia, de fapt ea e deja terminată, practic ea a explodat deja când tu auzi vâjâitul.

A.I.: A fost punctul maxim al fricii pentru dumneavoastră?

NEAGU DJUVARA: Cred că da. Am avut noroc că nu m-am confruntat cu tancuri care vin împotriva mea. Regimentul meu s-a găsit oarecum între două atacuri de tancuri sovietice. Şi parcă mă văd ţinănd un fir de telefon. Eu eram cu nişte turnuleţe teoretic antitanc. Eram doi sergenți, trebuia sa devenim locotenenți….

Am făcut un fel de zig-zag în Basarabia. Pe jos, în noroi, căldură, nu ştiu ce. Şi ca să vezi cum intră în tine când într-adevăr eşti un militar onest ştii că trebuie să ai întotdeauna picioarele spălate noaptea, să nu fii cu picioarele murdare şi să fie unse cu vaselină pe urmă. Şi-mi aduc aminte că suntem schimbaţi de drum, am plecat la 6 dimineaţa, la 2 după-masa noi mergeam către Cetatea Albă şi pe la 2…aaa, nu, trebuie să se ducă în nord. Dacă făceam vreo 35 de km într-o zi, am făcut în ziua aia 75 de kilometri. Deci dimineaţa de la 6 şi până a doua zi la 2, am făcut 75 de km pe jos. Şi la 2 dimineaţa, când finalmente ne opreşte, nu mai rămânea decât o jumătate de bidon de apă de băut. Şi muream de sete. Că umblam de ore şi de ore, era luna august. Ei bine, disciplina ți-a intrat în cap în aşa fel, încât jumătatea aia de apă din bidon am vărsat-o ca să mă spăl pe picioare. Am vărsat-o în gamelă şi mi-am spălat picioarele în gamelă. Era mai important să nu fac bube la picioare decât să înghit apă când am gura pungă de sete. Interesant, nu?

A.I.: Dacă ar fi să priviţi în urmă, ce lucruri sunt cu adevărat importante în viaţă?

NEAGU DJUVARA:Să fii întotdeauna onest, să spui adevărul. Să nu cauţi să iei bunul altuia. N-am avut niciodată poftă de lucrurile altuia. Pe când sunt foarte multe persoane, dar foarte multe, care tânjesc după lucrul pe care-l văd la vecin. Nu atât din punctul de vedere al averii, dar orişice, situaţie, reputaţie sau nu ştiu ce. Mie nu mi-a fost niciodată poftă de ceea ce are altul. Am avut întotdeauna ambiţie, de când eram mic, de a fi primul din clasă, de asemenea mai târziu, la liceu, în Franţa, la Universitate, voiam să fiu, cum ar spune bănăţenii, fruncea. Deci există ambiţie, care, în definitiv, poate să fie foarte folositoare pentru că te împinge să lucrezi, să lucrezi ca să fii întotdeauna înaintea celorlalţi.

A.I.:Dacă vă priveşte cineva biografia, putem să observăm că nu aţi fost niciodată înregimentat instituţional.

NEAGU DJUVARA:Toate astea sunt întâmplătoare. Să nu credeţi că eu le fac cu ţâfnă personală. Nu, deloc, e hazardul. La mine, toată viaţa mea a fost o întâmplare. M-a luat Dumnezeu de la locul cutare, m-a trântit la locul cutare. Dar nu fac din asta niciun fel de gloriolă, de trufie. Eu nu mi-am ales calea. Calea mea a fost impusă de întâmplări, de… finalmente de Dumnezeu. A fost întâmplarea ca la un an să scap de revoluţia bolşevică, ca la 23 august să iau avionul către Stockholm. Deja într-o singură viaţă două salvări aşa de extraordinare. Astea n-au de-a face cu alegerea. Înseamnă că sunt iubit de cel de sus.

A.I.: Cât contează erudiţia, cât contează să-ţi meargă mintea? Să gândeşti în timp real, să faci alegeri bune?

NEAGU DJUVARA: Erudiţia e un bagaj, dar dacă nu ştii să le interpretezi, să le pui împreună, să faci din ele o piramidă, degeaba ai această erudiţie, eşti un bou. Eşti un bou foarte învăţat.

A.I: Un bou care a citit cărţi, dar nu ştie să le folosească.

NEAGU DJUVARA: Un bou care a citit multe cărţi, da.

A.I.: Sunteţi credincios? V-a ajutat credinţa în momentele grele?

NEAGU DJUVARA: Eu sunt foarte religios. Mă rog dimineaţa, mă rog seara, mă rog pe stradă când merg, umblu pe stradă citindu-mi în cap Psalmul al XX-lea al lui David, Mulţumescu-ţi Doamne, …. nemurirea ta, ra-ta-ta-ta-ta, îl ştiu pe dinafară. Am impresia că tot ce mi s-a întâmplat în viaţă îmi vine de undeva de sus. N-am niciun merit, m-am născut la momentul potrivit, am avut mama cea mai extraordinară, devotată şi aşa mai departe. Am găsit explicaţia de ce Dumnezeu mi l-a retras pe tata la vârsta de 38 de ani, când era atât de preţios ca individ. Ar fi putut să facă o grămadă de lucruri bine el. Dar el dacă ar fi trăit, eu aş fi fost un băiat de bani gata, aş fi fost un nimica toată. Pe când faptul că am avut o tinereţe şi o copilărie dificilă a făcut să fiu mai altfel, să fiu ce sunt.

A.I.: Cum credeţi că ne-a schimbat comunismul? Ce s-a petrecut cu poporul român?

NEAGU DJUVARA: Vă spun cinstit că am găsit alt om. Lipsesc din ţară 45 de ani. Şi mă întorc în ţară, găsesc nu numai un alt soi de a vorbi, găsesc alte mutre. Am părăsit un ţăran slăbuţ, dar îmbrăcat în straie româneşti chiar săptămâna, duminica albe. A purtat-o toată săptămâna, e mai murdară, mai nu ştiu ce, dar e o cămaşă albă cu broderii, cu nu ştiu ce. Mă întorc după 45 de ani şi văd pe ţăran îmbrăcat a la Mao Zedun, în nişte jeanşi şifonaţi de cea mai urâtă calitate şi cu ei un tricou de lână jerpelit, cenuşiu, era altă imagine a românului. Dar mai grav, am găsit că s-a şi buhăit. De băutură prea multă. Pe vremea mea, ţăranul bea duminica. Se îmbăta câteodată, dar doza lui de ţuică se rezuma la ceva de duminică. Astăzi bea în fiecare zi. Când m-am întors la mine la moşie, să văd de curiozitate…

A.I.: Mai avem astăzi oameni politici cu viziune, cu intuiţii grozave, de la care să înveţi?

NEAGU DJUVARA: Nu poţi să ştii pe moment. O să ştim peste 50 de ani dacă au fost. Pe cuvânt. În momentul ăsta am impresia că n-avem pe nimeni. Adică pe toţi cei pe care-i văd agitându-se în Parlament am impresia că sunt toţi de o mediocritate….

A.I.: Care e cea mai mare mulțumire a dumneavoastră?

NEAGU DJUVARA: În viaţă?

A. I. Exact.

NEAGU DJUVARA: Asta-i o întrebare pe care nu mi-am pus-o niciodată.

A.I. Ce vă face fericit, acum, privind în urmă, ce vi s-a împlinit?

NEAGU DJUVARA: O să credeți că acuma, pentru că mi-ați pus întrebarea asta, invent un răspuns. Dar să știți că de multe ori mă rog la Dumnezeu și mă întreb dar de ce m-ai ales ca să-mi dai tot ce-am dorit în viaţă? Chiar acum mai trăiește la Paris nevasta-mea, cu care nu ne-am înțeles, care m-a făcut nenorocit mult timp din viața mea. Dar acum suntem prieteni. Ne telefonăm. Pe urmă, am avut o fiică cu care m-am înțeles de minune. Mă simt foarte împlinit. Mi-a dat Dumnezeu cam tot ce-mi doresc. Nu sunt nici sărac, nici bolnav grav. Am touched wood! Dumnezeu mi-a dat toate bucuriile…

Sursa poza.

Un sarut pe gura, cu Gabriel Liiceanu, Fratii Karamazov & Doamne Doamne

Un sarut pe gura, cu Gabriel Liiceanu, Fratii Karamazov Doamne DoamneCine nu știe cum se încheie povestea Marelui Inchizitor din Frații Karamazov?

Ivan îi povestește fratelui său Alioșa, care este pe cale de a se călugări, ce crede el că s-ar întâmpla dacă Isus ar coborî o clipă din nou pe pământ, la o mie cinci sute de ani după răstignirea sa. Scena se deschide în Spania, într-o piață din Sevilla, în plin exerciţiu al Inchiziţiei.

Coborârea aceasta, doar imaginată de Ivan şi neprevăzută de nici un text sacru, are forma unui intermezzo între venirea dintâi, cea povestită în Evanghelii, şi revenirea finală, parusia, anunţată pentru „sfârşitul timpurilor”, când istoria „lumii acesteia” se închide odată cu Judecata de Apoi şi cu instaurarea absolută a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ce s-ar întâmpla, așadar, dacă Isus ar coborî o clipă pe pământ în plină istorie a lumii declanşată de prima lui venire? Cum s-ar purta cu El slujitorii lui de pe pământ, oamenii Bisericii instaurate de El, cei care i-au preluat învățătura şi mesajul? Cum s-ar purta cu El, de pildă, Marele Inchizitor? Din povestirea lui Ivan, aflăm că acesta poruncește ca Isus să fie arestat.

Ce-i reproşează Marele Inchizitor lui Isus în lunga adresare din celula în care Acesta este aruncat? Faptul de a fi evaluat prost natura umană. După cincisprezece secole de istorie christică, se dovedeşte că oferta făcută de Satana lui Isus şi respinsă de Acesta, atunci când a avut loc „ispitirea în pustie”, fusese una realistă. Isus se dovedise a fi fost un prost negociator. El, spune Marele Inchizitor, nu a înţeles de fapt cum trebuie priorităţile omului: nu de „pâinea Cerului”, în speţă de duh şi de libertate, are omul nevoie în primul rând. El este gata oricând să se supună (şi astfel să renunţe la darul împovărător al libertăţii), în schimbul primirii fără griji a pâinii obişnuite. Mulțimea se va pleca de bunăvoie în fața celui care va şti să-i asigure pâinea „cea de toate zilele”. Mai mult, ea va fi chiar bucuroasă să scape de libertatea spiritului, pe care Isus o considera un dar divin, în vreme ce pentru oameni, pentru cei mai mulţi, ea nu era decât o povară. Natura umană nu e, conchide Marele Inchizitor, pe măsura învățăturii lui Isus.

Pare limpede acum cine e de fapt Marele Inchizitor, de ce îl arestează el pe Isus, urmând să îl ardă pe rug, şi a cui ordine o reprezintă. Cândva pe parcursul evoluţiei creștinismului, Marele Inchizitor şi-a însuşit proiectul Satanei, cel refuzat de Isus în pustiu, dar care acum e introdus în lume printr-o operaţie de falsificare şi manipulare. Ordinea propusă de Marele Inchizitor e cea a Satanei, dar e reprezentată de o Biserică ce acţionează în numele lui Isus. Satana este ascuns în însăşi Biserica ce a preluat, sub conducerea Papei şi a Marelui Inchizitor, legatul Dumnezeului întrupat. Puterea e deţinută acum de partida Satanei care îi domină pe oameni prin recurs la foame şi frică. Povestea lui Ivan este povestea unei substituiri: Diavolul se strecoară în locul lui Dumnezeu, fluturând proiectul lui Dumnezeu şi realizarea lui de către Fiul Său.

Isus, sosind în mod inopinat în mijlocul acestei vaste operaţiuni de deturnare, încurcă lucrurile. Pentru a nu periclita deturnarea satanică a proiectului Său, el trebuie eliminat, ars pe rug ca un eretic de rând. Condamnându-l pe Isus, Marele Inchizitor urmează să demonstreze că Diavolul are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul vieţii trebuie să le fie indus din afară. Lor nu le trebuie libertatea. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini, rezultă că învățătura lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi şi neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. Iată de ce, își încheie el discursul, „mâine te voi arde pe rug”.

Scena se închide, fără ca Isus să fi rostit vreun cuvânt. În schimb… „Ostaticul se apropie de el și sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de 90 de ani. E singurul lui răspuns.” Atunci, Marele Inchizitor, înainte de a părăsi celula lui Isus cu „un tremur în colțul gurii” și „având balsamul ăsta pe inimă”, „se îndreaptă spre ușă, o deschide și spune: «Du-te și să nu mai vii… Să nu mai vii… Niciodată, niciodată!»”

Recent, la librăria Humanitas din Sibiu, o profesoară a organizat, cu un grup de liceeni anume pregătiți, o discuție în jurul legendei Marelui Inchizitor. La un moment dat, o elevă a întrebat-o pe profesoară cu o netrucată inocență: „Doamnă, de ce l-a sărutat Isus pe Marele Inchizitor pe gură? Era gay?”. Nu știu cum au deslușit dascălii scena și ce răspunsuri s-au dat.

Dar știu că aceeași întrebare – de ce Isus l-a sărutat pe gură pe Marele Inchizitor? – i-o pune lui N. Steinhardt, în 1960, într-o celulă de la Jilava, prietenul său, sanscritologul Sergiu Al-George. Iată răspunsul acestuia: „Îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l treacă de la avidya („necunoaștere”) la vidya („cunoaștere”), ca să spulbere maya, adică să împrăștie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, Marele Inchizitor, în sfârșit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acționează ca un șoc, zguduie, trezește.” (Jurnalul fericirii)

Știu, sună prost, dar avem urgent nevoie de un sărut pe gură. Și totuși cine, prin gestul acesta imaginat de Dostoievski, ar putea să împrăștie vălul, fumul și magia care stăruie peste mințile noastre?

Sursa.

Pilda tamplarului si fratii plus Isaac Newton

TAMPLARUL…

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început
cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare
între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de
săptămâni de linişte.

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis
uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de
mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”.
“Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo,
pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este
fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu
vreau să-l mai văd.
Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară,
dacă se poate, să fie gata”.

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit,
când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase
treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu
gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele
două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui
şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
“Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos
după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut!
Iartă-mă, frate!”
Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să
plece într- ale sale.
“Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de
lucru pentru dumneata”.
“Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de
construit.”

“OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI ”
(Isaac Newton).

isaac_newton poduri garduri tamplarul