Chiar, tu cunosti etimologia cuvantului distractie?
Sau etimologia lui comuna cu a distrage?
Spor la concentrare va spun in avans, de la primul care se simte “bolnav” de cele descrise mai jos.
De 6 luni am “pe teava” acest articol din New York Times, si n-am fost in stare sa-i aloc timp.
E interesant cum s-a modificat interesul meu pentru a scrie chestii aici.
Si acum o fac mai mult pentru ca mi-e rusine caci el a fost tradus de doua voluntare, Lacramioara si Daniela, carora le multumesc.
Insa inainte de a ajunge la articol, va dau un preambul scris de o prietena
(dintr-un mail privat, o fac fara sa-i cer acordul, rugand-o sa ma ierte in avans ca-l fac public).
From: ‘Speranta’ Sent: Monday, January 25, 2016 22:34
Subject: Digital natives, digital born
Astazi am avut ocazia de a-l audia pe domnul profesor Mircea Miclea la un curs in cadrul unui proiect. Pentru cine nu stie cine e, e un om de stiinta, psiholog, profesor, terapeut, a fost o scurta perioada ministrul educatiei acum cativa ani, are multe proiecte in desfasurare, autor al multor carti si formator si mentor al multor studenti.
Dar nu pentru a-l elogia pe domnul Miclea scriu acest mail ci pentru a va transmite cateva din informatiile primite la acest curs (bazate pe documentari stiintifice si cercetari) cu mai mult de un click, mai mult, de a-mi restructura informatia si de a-mi verifica acea abilitate de a ma exprima in scris coerent, in fraze complexe, cu semne ortografice si continut mai mult de cateva randuri. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit sa va scriu cu stiloul pe o coala de scris, dar sigur informatia nu ar fi ajuns la toti dintre dvs.
Sa trec la subiect: si anume, digital natives – cei care s-au nascut in era digitala, copiii nascuti dupa 1995, diferiti de noi, cei nascuti inainte si care suntem digital immigrants – am insusit tehnologia. Cele 3 domenii mari care sunt afectate si care pe termen lung au urmari semnificative sunt: personalitatea, procesarea cognitiva si expectantele. Le vom lua pe rand:
La nivelul personalitatii:
1. varsta adulta emergenta- are loc prelungirea adolescentei, se amana varsta adulta cat mai mult cu putinta, amanarea responsabilitatilor, interactiunile virtuale se realizeaza cu cei de aceeasi varsta si nu grabesc maturizarea, asumarea autonomiei personale. Adolescentii, dar si copiii incepand cu varsta de 3 ani invata ca pentru un efort mic-un click primesc o mare recompensa – stimulare vizuala, auditiva, etc. Ori in lumea reala nu este asa, ci invers: pentru un efort mare primesc o recompensa mica. Si atunci adolescentii nostri de ce sa nu prelungeasca aceasta utopie?
2. cresterea narcisismului – daca in 1980 erau 19% adolescenti narcisici, in 2008 erau 30% narcisici. Apare asa-numitul “ego-talking”, pe platformele de socializare 80% din dicutii fiind de acest gen- conversatii despre noi, dar fara substart. De aici si denumirea de Me, me, me Generation sau sindromul “Iola Pictures”- Io la mare, Io la munte, etc…
3. creste izolarea si confuzia (la intrebarea daca aveti o problema importanta cu cine o discutati? 10% afirmau cu nimeni in 1985, 25% in 2004). Desi oamenii au conexiuni numeroase, singuratatea e mare, se pare ca adolescentii si tinerii nu au capacitatea de a impartasi subiecte importante sau dureroase cu cei cu care vin in contact. Se vorbeste despre zgomotul existential- in care primesti prea multe informatii si nu mai ai timp pentru vocea interioara. Prea multa informatie e la fel de daunatoare ca prea putina. Daca detii prea multa informatie, daca ai prea multe posibilitati de alegere, consumul e mare si asfel apare ca cea mai buna solutie amanarea, dar amanarea duce la o neliniste puternica.
La nivelul procesarii cognitive:
1. desi creste performanta in multitasking – executarea mai multor sarcini simultan, scade capacitatea de concentrare si inferentele cauzale. Totul se reduce la intelegerea cuvintelor, nu la adancimea mesajului
2. se reduce imaginatia creste stereotipia in crearea desenelor, desi mai rapid, mai putin creativ si original este desenul pe aplicatii vs. creion (arhitectii o stiu)
3. lectura este mai rapida si mai superficiala, nu este secventiala, adanca, inceata cum este in carti, ci lectura pe ecran este mai degraba o scanare in forma de J (primele doua randuri, apoi pe verticala cateva cuvinte si ultimul rand)
4. scrisul devine minimalist- formarea unei noi deprinderi – preferam scrierea simplista si citirea simplista, obosim sa mai surprindem nuante. Vorbea de un best-seller din Japonia 2 ani la rand care a fost scris prin SMS-uri puse cap la cap (poate stiti despre ce e vorba)
La nivelul expectantelor :
– nevoie de acces la informatie 24 h / 7 zile
– preferinte pentru multimedia, customizarea informatiei si a mediului digital
– preferinte pentru interactiuni mediate digital
E clar ca e o criza a generatiei digitale, dar orice criza contine si pericole si oportunitati.
Oare in ce parte atarna balanta educatiei copiilor pe care ii crestem?
Si daca ati ajuns pana aici, acum primiti si articolul. E de aici, din New York Times noiembrie 2015, o sa-l pun prima data in engleza, iar mai jos, va fi si traducerea lui in romana.
Addicted to Distraction By TONY SCHWARTZ NOV. 28, 2015
ONE evening early this summer, I opened a book and found myself reading the same paragraph over and over, a half dozen times before concluding that it was hopeless to continue. I simply couldn’t marshal the necessary focus.
I was horrified. All my life, reading books has been a deep and consistent source of pleasure, learning and solace. Now the books I regularly purchased were piling up ever higher on my bedside table, staring at me in silent rebuke.
Instead of reading them, I was spending too many hours online, checking the traffic numbers for my company’s website, shopping for more colorful socks on Gilt and Rue La La, even though I had more than I needed, and even guiltily clicking through pictures with irresistible headlines such as “Awkward Child Stars Who Grew Up to Be Attractive.”
During the workday, I checked my email more times than I cared to acknowledge, and spent far too much time hungrily searching for tidbits of new information about the presidential campaign, with the election then still more than a year away.
“The net is designed to be an interruption system, a machine geared to dividing attention,” Nicholas Carr explains in his book “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains.” “We willingly accept the loss of concentration and focus, the division of our attention and the fragmentation of our thoughts, in return for the wealth of compelling or at least diverting information we receive.”
Addiction is the relentless pull to a substance or an activity that becomes so compulsive it ultimately interferes with everyday life. By that definition, nearly everyone I know is addicted in some measure to the Internet. It has arguably replaced work itself as our most socially sanctioned addiction.
According to one recent survey, the average white-collar worker spends about six hours a day on email. That doesn’t count time online spent shopping, searching or keeping up with social media.
The brain’s craving for novelty, constant stimulation and immediate gratification creates something called a “compulsion loop.” Like lab rats and drug addicts, we need more and more to get the same effect.
Endless access to new information also easily overloads our working memory. When we reach cognitive overload, our ability to transfer learning to long-term memory significantly deteriorates. It’s as if our brain has become a full cup of water and anything more poured into it starts to spill out.
I’ve known all of this for a long time. I started writing about it 20 years ago. I teach it to clients every day. I just never really believed it could become so true of me.
Denial is any addict’s first defense. No obstacle to recovery is greater than the infinite capacity to rationalize our compulsive behaviors. After years of feeling I was managing myself reasonably well, I fell last winter into an intense period of travel while also trying to manage a growing consulting business. In early summer, it suddenly dawned on me that I wasn’t managing myself well at all, and I didn’t feel good about it.
Beyond spending too much time on the Internet and a diminishing attention span, I wasn’t eating the right foods. I drank way too much diet soda. I was having a second cocktail at night too frequently. I was no longer exercising every day, as I had nearly all my life.
In response, I created an irrationally ambitious plan. For the next 30 days, I would attempt to right these behaviors, and several others, all at once. It was a fit of grandiosity. I recommend precisely the opposite approach every day to clients. But I rationalized that no one is more committed to self-improvement than I am. These behaviors are all related. I can do it.
The problem is that we humans have a very limited reservoir of will and discipline. We’re far more likely to succeed by trying to change one behavior at a time, ideally at the same time each day, so that it becomes a habit, requiring less and less energy to sustain.
I did have some success over those 30 days. Despite great temptation, I stopped drinking diet soda and alcohol altogether. (Three months later I’m still off diet soda.) I also gave up sugar and carbohydrates like chips and pasta. I went back to exercising regularly.
I failed completely in just one behavior: cutting back my time on the Internet.
My initial commitment was to limit my online life to checking email just three times a day: When I woke up, at lunchtime and before I went home at the end of the day. On the first day, I succeeded until midmorning, and then completely broke down. I was like a sugar addict trying to resist a cupcake while working in a bakery.
What broke my resolve that first morning was the feeling that I absolutely had to send someone an email about an urgent issue. If I just wrote it and pushed “Send,” I told myself, then I wasn’t really going online.
What I failed to take into account was that new emails would download into my inbox while I wrote my own. None of them required an immediate reply, and yet I found it impossible to resist peeking at the first new message that carried an enticing subject line. And the second. And the third.
In a matter of moments, I was back in a self-reinforcing cycle. By the next day, I had given up trying to cut back my digital life. I turned instead to the simpler task of resisting diet soda, alcohol and sugar.
Even so, I was determined to revisit my Internet challenge. Several weeks after my 30-day experiment ended, I left town for a monthlong vacation. Here was an opportunity to focus my limited willpower on a single goal: liberating myself from the Internet in an attempt to regain control of my attention.
I had already taken the first step in my recovery: admitting my powerlessness to disconnect. Now it was time to detox. I interpreted the traditional second step — belief that a higher power could help restore my sanity — in a more secular way. The higher power became my 30-year-old daughter, who disconnected my phone and laptop from both my email and the Web. Unburdened by much technological knowledge, I had no idea how to reconnect either one.
I did leave myself reachable by text. In retrospect, I was holding on to a digital life raft. Only a handful of people in my life communicate with me by text. Because I was on vacation, they were largely members of my family, and the texts were mostly about where to meet up at various points during the day.
During those first few days, I did suffer withdrawal pangs, most of all the hunger to call up Google and search for an answer to some question that arose. But with each passing day offline, I felt more relaxed, less anxious, more able to focus and less hungry for the next shot of instant but short-lived stimulation. What happened to my brain is exactly what I hoped would happen: It began to quiet down.
I had brought more than a dozen books of varying difficulty and length on my vacation. I started with short nonfiction, and then moved to longer nonfiction as I began to feel calmer and my focus got stronger. I eventually worked my way up to “The Emperor of All Maladies,” Siddhartha Mukherjee’s brilliant but sometimes complex biography of cancer, which had sat on my bookshelf for nearly five years.
AS the weeks passed, I was able to let go of my need for more facts as a source of gratification. I shifted instead to novels, ending my vacation by binge-reading Jonathan Franzen’s 500-some-page novel, “Purity,” sometimes for hours at a time.
I am back at work now, and of course I am back online. The Internet isn’t going away, and it will continue to consume a lot of my attention. My aim now is to find the best possible balance between time online and time off.
I do feel more in control. I’m less reactive and more intentional about where I put my attention. When I’m online, I try to resist surfing myself into a stupor. As often as possible, I try to ask myself, “Is this really what I want to be doing?” If the answer is no, the next question is, “What could I be doing that would feel more productive, or satisfying, or relaxing?”
I also make it my business now to take on more fully absorbing activities as part of my days. Above all, I’ve kept up reading books, not just because I love them, but also as a continuing attention-building practice.
I’ve retained my longtime ritual of deciding the night before on the most important thing I can accomplish the next morning. That’s my first work activity most days, for 60 to 90 minutes without interruption. Afterward, I take a 10- to 15-minute break to quiet my mind and renew my energy.
If I have other work during the day that requires sustained focus, I go completely offline for designated periods, repeating my morning ritual. In the evening, when I go up to my bedroom, I nearly always leave my digital devices downstairs.
Finally, I feel committed now to taking at least one digital-free vacation a year. I have the rare freedom to take several weeks off at a time, but I have learned that even one week offline can be deeply restorative.
Occasionally, I find myself returning to a haunting image from the last day of my vacation. I was sitting in a restaurant with my family when a man in his early 40s came in and sat down with his daughter, perhaps 4 or 5 years old and adorable.
Almost immediately, the man turned his attention to his phone. Meanwhile, his daughter was a whirlwind of energy and restlessness, standing up on her seat, walking around the table, waving and making faces to get her father’s attention.
Except for brief moments, she didn’t succeed and after a while, she glumly gave up. The silence felt deafening.
Tony Schwartz is the chief executive of The Energy Project, a consulting firm, and the author, most recently, of “The Way We’re Working Isn’t Working.”
Iar acum traducerea in romana:
Dependenta de distractie (distragere).
ÎNTR-O seară, la începutul verii, am deschis o carte și m-am trezit citind același paragraf, iar și iar, de vreo șase ori, înainte de a concluziona că mi- era imposibil să mai continui. Pur și simplu, nu puteam să dispun de concentrarea necesară.
Eram îngrozit.Toată viața mea, lectura de cărți a fost o sursă profundă și constantă de plăcere, de învățare și distracție. Acum, cărțile pe care le achiziționam în mod regulat, se acumulau tot mai sus pe noptiera mea, holbându-se la mine, cu un reproș mut.
În loc să le citesc, petreceam prea multe ore online, verificând cifrele de trafic pe website-ul companiei mele, cumpărând mai multe șosete colorate pe Gilt and Rue La La, chiar dacă aveam mai mult decât necesar și chiar dând click, în mod vinovat, prin imagini, cu titluri irezistibile, precum “Staruri de copii dificili, care au devenit simpatici.”
În timpul zilei de muncă, mi-am verificat email-ul de mai multe ori decât mă sinchiseam să recunosc și petreceam mult prea mult timp căutând flămând noutăți picante legate de campania prezidențială pentru alegeri din vremea aceea, aflate încă la o distanță de mai mult de un an.
“ Net -ul este proiectat pentru a fi un sistem de întrerupere, o mașină înzestrată cu un mecanism de divizare a atenției,” explică Nicholas Carr în cartea sa “Golurile: ce ucide internet-ul în creierele noastre.” “Noi acceptăm, de bună voie, pierderea concentrării și a atenției, divizarea atenției noastre și fragmentarea gândurilor noastre în schimbul bogăției de informații captivante și, câtuși de puțin amuzante, pe care le primim.”
Dependența este atracția necruțătoare față de o substanță sau față de o activitate care devine atât de obsesivă, încât se amestecă, în cele din urmă, cu viața cotidiană. După cum arată acea definiție, aproape fiecare persoană pe care o cunosc este dependentă de internet într-o oarecare măsură. Acesta a înlocuit, fără îndoială, munca însăși, fiind dependența noastră cea mai sancționată, din punct de vedere social.
Conform unui chestionar recent, media pe care lucrătorul intelectual o petrece pe email este de aproximativ șase ore pe zi. Asta fără a număra timpul petrecut online cu cumpărături, căutări sau ținutul pasului cu mediile de socializare.
Dorul de noutate al creierului, stimularea constantă și recompensa imediată creează ceva, numit un “ciclu vicios.” La fel ca și șoarecii de laborator și dependenții de droguri, avem nevoie, din ce în ce mai mult, să obținem același efect.
Accesul nelimitat la informații noi supraîncarcă ușor și memoria noastră de lucru. Când ajungem la suprasarcină cognitivă, abilitatea noastră de a transfera învățarea în memorie de lungă durată se deteriorează în mod semnificativ. Este ca și cum creierul nostru a devenit o ceașcă plină de apă și orice s-ar turna în plus ar începe să se verse.
Știam toate astea de multă vreme. Am început să scriu despre asta în urmă cu 20 ani. Îmi instruiesc zilnic clienții despre asta.Pur și simplu, n-am crezut niciodată cu adevărat că ar putea deveni atât de adevărat despre mine.
Negarea este prima apărare a oricărui dependent. Nici un obstacol în calea vindecării nu este mai mare decât capacitatea infinită de a raționaliza comportamentele noastre care creează dependență. După ce am simțit, timp de ani de zile, că mă stăpâneam rezonabil de bine, iarna trecută am căzut într-o perioadă intensă de călătorii, în timp ce încercam să și conduc o afacere de consultanță în plină dezvoltare. La începutul verii, brusc mi-a devenit clar faptul că nu mă stăpâneam deloc bine și nu mă simțeam bine în legătură cu acest lucru.
Dincolo de petrecerea a prea mult timp pe internet și de un interval diminuat al atenției, nu mâncam alimentele corecte. Beam prea mult sifon dietetic. Serveam noaptea, prea frecvent, un al doilea cocktail. Nu mai făceam sport zilnic, așa cum făcusem aproape toată viața mea.
Ca răspuns, am creat un plan irațional de ambițios. Pentru următoarele 30 de zile, aș dori să încerc să corectez aceste comportamente de dependență și alte câteva, toate dintr-o dată. A fost un avânt de grandoare. Eu recomand clienților mei exact abordarea opusă în fiecare zi. Dar am raționat că nimeni nu este mai devotat autoperfecționării decât sunt eu. Aceste comportamente sunt toate înrudite. Pot să fac asta.
Nu am avut succes în decursul acelor 30 zile. În ciuda tentației mari, am încetat să mai beau sifon dietetic împreună cu alcool. ( Trei luni mai târziu, încă sunt abstinent de sifon dietetic.) Am renunțat și la zahăr și la carbohidrați, precum chipsuri și paste. M-am reîntors la practicarea regulată a exercițiului fizic.
Am eșuat însă complet în schimbarea unui comportament: petrecerea unui timp mai scurt pe Internet.
Angajamentul meu inițial a fost să îmi verific emailul doar de trei ori pe zi: dimineața când mă trezesc, la prânz și înainte să plec de la serviciu către casă. În prima zi am respectat angajamentul până înainte de prânz dar apoi nu am mai putut respecta nicio regulă. Era ca și cum eram dependent de zahăr și încercam să mă abțin de la a mânca brioșe în timp ce lucram într-o cofetărie.
Când mi-am încălcat angajamentul pentru prima data simțeam că trebuia neapărat să trimit un email urgent. Mi-am spus că dacă scriu mailul și apoi îl trimit pur și simplu este ca și cum nu aș fi intrat pe Internet.
Însă nu am luat în considerare faptul că, în timp ce scriam emailul, în cutia mea poștală apăreau noi și noi emailuri. Deși niciun mesaj nu cerea un răspuns urgent, nu m-am putut abține să nu trag cu ochiul la primul mesaj cu subiect incitant. Și l-am citit și pe al doilea. Și pe al treilea.
În câteva momente eram înapoi în cercul vicios. În următoarea zi a trebuit să renunț la misiunea de a scurta timpul petrecut pe Internet. Am revenit la angajamentul mai facil de a rezista tentației de a consuma zahăr, alcool și suc acidulat dietectic.
Însă eram hotărât să revin la provocarea de a sta departe de Internet. La câteva săptămâni după experimentul de 30 de zile am plecat într-o vacanță pentru o lună. Era șansa de a-mi concentra voința limitată asupra unui singur scop: să scap de dominația Internetului pentru a-mi recâștiga controlul asupra atenției.
Primul pas a fost deja făcut: mi-am recunoscut neputința de a mă deconecta. Acum era vremea pentru dezintoxicare. Am interpretat al doilea pas – credința că o putere superioară mă va ajuta să redevin sănătos- într-un mod mai secular. Puterea superioară a fost fiica mea în vârstă de 30 de ani care mi-a deconectat telefonul și laptopul de la Internet. Neavând prea multe cunoștințe tehnice, nu am știut cum să mă reconectez.
Puteam totuși comunica prin SMS. Retrospectiv, realizez că țineam cu dinții totuși să fiu conectat digital. Puțini oameni comunicaseră cu mine prin intermediul SMS-urilor. Pentru că eram în vacanță cu familia, majoritatea mesajelor se reducea la comunicarea unor locuri de întâlnire.
În primele zile am resimțit grav retragerea din viața digitală, simțeam dorința de a căuta pe google răspunsul la diferite întrebări. Dar cu fiecare zi în care nu aveam acces la Internet am devenit mai relaxat, mai liniștit, îmi era mai ușor să mă concentrez și îmi doream din ce în ce mai puțin să îmi iau doza instantă de stimulare. S-a întâmplat exact ce îmi dorisem: creierul meu a început să se domolească.
Aveam cu mine cărți de diferite dimensiuni și dificultăți. Am început să citesc non-ficțiune de dimensiuni reduse iar apoi cărți de non-ficțiune din ce în ce mai lungi pe măsură ce deveneam mai liniștit și eram mai concentrat. În cele din urmă am reușit să ajung și să citesc cartea lui Siddhartha Mukherjee “Împăratul tuturor maladiilor” – o biografie genială și pe alocuri complexă a cancerului, carte ce aștepta de cinci ani pe un raft.
După câteva săptămâni am reușit să renunț la nevoia de a simți satisfacția acumulării instante de informații. Am început să citesc romane și la sfârșitul vacanței am reușit să citesc, în reprize de câteva ore, Purity – un roman de 500 de pagini.
Acum sunt din nou la serviciu și din nou online, bineînțeles. Internetul nu a dispărut și va continua să îmi consume o gramadă de timp și atenție. Scopul meu e acum să găsesc echilibrul între timpul petrecut online și offline.
Simt că ma controlez mai bine. Mă abțin să reacționez la stimuli și îmi folosesc timpul mai bine după propria dorință. Când sunt pe Internet încerc să nu mă las antrenat într-o navigare necontrolotă. Pe cât posibil încerc să îmi adresez întrebarea: Asta e ce îmi doresc să fac? Dacă răspunsul e negativ atunci îmi pun întrebarea: Ce aș putea face mai productiv sau mai relaxant sau mai satisfăcător?
De asemenea, mă implic în activități care îmi acaparează mai multă atenție. În primul rând, citesc în continuare cărți – nu numai pentru că îmi face plăcere ci și pentru că e un exercițiu minunat pentru menținerea atenției.
Am continuat cu obiceiul de a-mi planifica seara ce vreau să fac a doua zi dimineața. Este prima a zilei pe care o fac fără a mă întrerupe timp de 60-90 de minute. Când termin, iau o pauză de 10-15 minute pentru a-mi aduna forțele.
Dacă mai am și alte treburi de făcut care solicită atenție neîntreruptă, mă deconectez de Internet și repet ritualul de dimineață. Seara, când merg la culcare, nu iau cu mine aproape niciodată dispozitivele digitale.
M-am angajat ca ,o dată pe an, să plec într-o vacanță în care să fiu complet deconectat de la Internet. Am rarul privilegiu de a-mi putea lua concediu mai multe săptămâni la rând. Însă am realizat că și o săptămână fără Internet este reconfortantă.
Îmi revine recurent în minte o imagine din ultimele zile ale vacanței. Eram într-un restaurant cu familia mea și un bărbat de aproximativ 40 de ani a venit împreună cu fiica lui care avea vreo 4-5 ani.
Aproape imediat după ce au ajus, tatăl și-a concentrat atenția pe telefon. Între timp, fetița cea drăguță -un vârtej de energie- se ridica în picioare pe scaun, se plimba în jurul mesei, se strâmba încercând să atragă atenția tatălui ei.
Nu a reușit însă să-i câștige atenția decât pentru câteva momente așa că a renunțat necăjită. Tăcerea era apăsătoare.
Felicitari ca ai ajuns pana aici!
Multumesc pentru atentie, cred ca esti pe drumul cel bun 🙂