Category Archives: Link-uri interesante – revista NET-ului

Andrei Plesu – marketing?

de aici http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Marketing_7_348035197.html

La noi, s-a înţeles că marketingul e o şmecherie fără reguli.

De curând, am dat un interviu pentru „Evenimentul zilei”. Se descoperise un document din care rezulta că, în 1983, pe când eram în Germania, mi s-a propus să lucrez la Europa Liberă. În vederea eventualei mele angajări i se ceruse părerea criticului literar Ion Negoiţescu, pe care nu-l cunoscusem încă personal, dar care se afla, de ceva timp, în Occident. Acestea erau faptele. O colaboratoare a gazetei m-a rugat să le comentez. Interviul a devenit însă epopeic. Am fost întrebat o mulţime de alte lucruri şi am făcut greşeala de a consimţi să răspund. Într-unul dintre pasajele textului a venit vorba (se putea?) şi de Traian Băsescu. În economia ansamblului, pasajul cu pricina ocupa cam 1%. Spuneam că am văzut, la un moment dat, la

CNSAS, o notă a căpitanului de vas Băsescu, care nu incrimina politic pe nimeni şi, deci, nu era o probă de poliţie politică. Mai spuneam că, spre deosebire de ceilalţi doi preşedinţi pe care i-am avut, Traian Băsescu este influenţat de servicii mai ales pe linia simpatiei sale pentru uniforme şi militărie. Spuneam, în sfârşit, şi că am plecat de la Cotroceni când am înţeles că preşedintele nu avea nevoie de consilieri, ci de ordonanţe. Dar, repet, tema şi substanţa propriu-zisă a interviului erau de cu totul altă natură.

Ce a urmat? Mai întâi, s-a publicat un articol despre Ion Negoiţescu, la sfârşitul căruia se anunţa apariţia iminentă a interviului meu. Articolul avea însă următorul titlu: „Andrei Pleşu, «agăţat» în dosarul homosexualului Negoiţescu”. O dublă înşelătorie. Mai întâi, conţinutul articolului era legat, preponderent, de Ion Negoiţescu, astfel încât folosirea numelui meu în titlu era arbitrară. Cititorului i se promitea ceva şi i se oferea altceva. În al doilea rând, formularea intenţionat ambiguă, sugerând amestecul meu în afacerea homosexualităţii lui Negoiţescu, avea darul de a crea o confuzie (socotită, probabil, „vandabilă”), imediat speculată de o sumedenie de forumişti belicoşi.

Alte publicaţii s-au grăbit să semnaleze şi să comenteze interviul meu, tipărind, cu litere de-o şchioapă, titluri de genul: „Nota lui Băsescu către Securitate, văzută de Andrei Pleşu”, „Pleşu îl atacă pe Băsescu în «Evenimentul zilei»”, „Băsescu e influenţat de servicii” etc. Cu alte cuvinte, gazetele îşi urmăreau consecvent programul şi obsesiile, folosindu-mă ca „materie primă”, falsificând tematica interviului, modificând centrul de greutate al spuselor mele, transformând episodicul în esenţial şi suspendând contextul frazelor citate. Pe scurt, se considerau îndreptăţite să-şi manipuleze, ireverenţios, interlocutorul şi să caricaturizeze adevărul de dragul unei presupuse creşteri a rating-ului.

Sunt, cu siguranţă, vinovatul numărul unu. Plec de la ideea bunei-credinţe şi a profesionalismului. Practic, ca să spun aşa, „prezumţia” de încredere. Am să mă învăţ minte. Cel mai înţelept ar fi, poate, să nu mai dau interviuri. Am cerut, totuşi, oarecari explicaţii. Mi s-a spus că e vorba de „marketing”. După capul meu, marketingul e tehnica de a vinde bine un produs. A vinde bine înseamnă a face o reclamă convingătoare produsului, a-l ambala atrăgător, dar şi a-ţi asigura credibilitatea faţă de potenţialii clienţi. La noi, s-a înţeles că mar-

ketingul e o şmecherie fără reguli. Că e abilitatea de a păcăli clientul. Că dacă vrei să vinzi castraveţi, eşti liber să-i oferi sub eticheta „pastramă”. Nu-ţi pasă dacă clientul o să te înjure. Sau dacă îl pierzi. Important e să dai lovitura. Măcar o dată! Sau, mă rog, câtă vreme ţine figura.

frumoasa teorie

de aici http://www.radugeorgescu.ro/2010/10/02/virusul-stuxnet-%E2%80%93-despre-cyberwar-si-centrale-nucleare/

Virusul Stuxnet – despre cyberwar si centrale nucleare

Centrala atomica iraniana de la Bushehr

Cand iranienii s-au apucat sa construiasca centrala atomica de la Bushehr, prin 1970, au cerut ajutorul nemtilor. Lucrurile nu au decurs prea bine asa ca pana la urma s-au apucat sa-l construiasca printr-un acord cu guvernul rus – totusi, celebra companie germana Siemens a livrat majoritatea aparaturii de control pentru reactor, inclusiv soft-urile.

Un subiect controversat, oprit si restartat de multe ori de-a lungul timpului, reactoarele nucleare de la Bushehr sunt inca inoperative, 30 de ani mai tarziu.

Este posibil ca acest lucru sa fie datorat, printre alte lucruri, unui virus informatic denumit Stuxnet.

Un virus deosebit

In iulie 2010, firma VirusBlokada din Belarus anunta (http://www.secureblog.info/files/new_rootkit.pdf) descoperirea unui nou virus de computere, ce parea sa faca niste lucruri foarte interesante. In principal, anuntul spunea ca acesta include o componenta de ascundere („rootkit”) care este semnata cu un certificat digital valid de la RealTek. Acest lucru are mai multe implicatii foarte serioase si este deja un eveniment major in sine. Certificatele digitale sunt folosite aproape peste tot in ziua de astazi, pentru autentificare. In esenta, un driver semnat de RealTek inseamna ca este scris de RealTek, o firma reputabila, deci ar trebui sa fie OK sa il instalam – mai mult, Windows-ul ii ofera automat un alt nivel de incredere in momentul in care o semnatura digitala este prezenta.  Cum poate ajunge un virus sa fie semnat cu un certificat digital valid de la o firma serioase de hardware? In esenta, ar fi doua posibilitati: cineva (sau ceva) a reusit sa fure certificatul digital sau, firma respectiva l-a vandut in cunostinta de cauza catre autorii virusului. Desigur, cand vine vorba de RealTek, a doua varianta este putin probabil, deci ramane prima optiune. Acest lucru a devenit si mai probabil in momentul in care o a doua versiune a fost descoperita, ce folosea de aceasta data un certificat digital furat de la firma JMicron.

Un virus de 1,000,000$

Dupa anuntul respectiv, firmele de securitate din toata lumea au inceput sa analizeze virusul nou, denumit Stuxnet. Descoperirile nu au incetat sa apara. Pe langa faptul ca avea un driver semnat de RealTek, care era folosit pentru a ascunde infectia in sistem, virusul folosea o metoda noua pentru a se raspandi – fisiere cu extensia LNK si o vulnerabilitiate in Windows care permitea executia automata a programului de pe un memory stick in momentul in care acesta era explorat. Ca idee, trebuie mentionat ca o vulnerabilitate de acest gen se vinde cu bani grei pe piata neagra, ajungand pana la 250,000$. Pe masura ce timpul trecea lucrurile deveneau din ce in ce mai ingrijoratoare. Pe langa vulnerabilitatea de tip 0-day legata de fisierele LNK, am mai descoperit in virus inca 2, pe care le-am raportat imediat la Microsoft. In paralel, alti cercetatori au mai descoperit o vulnerabilitate 0-day, ridicand totalul la 4. Ca sa fie mai clar pentru toata lumea, pana acum vorbim de aproximativ 1,000,000$ investiti in acest virus, doar pentru vulnerabilitatile exploatate.

„Return of investment” – cati bani poti face cu o investitie de 1,000,000$?

Lucrurile s-au complicat si mai mult cand a fost descoperit faptul ca virusul pare sa atace sistemele de control industrial de tip SCADA. SCADA este prescurtarea pentru „supervisory control and data acquisition” si reprezinta o clasa de sisteme folosite pentru control industrial, de la apa, curent, lumini de trafic pana la centrale atomice. Pe masura ce analiza progresa, s-a descoperit ca virusul nu ataca orice fel de sisteme SCADA, ci in particular, o versiune a unui soft creeat de Siemens, denumit SIMATIC WinCC.

Poate parea un pic ciudat faptul ca aceste descoperiri s-au intamplat de-a lungul a doua – trei luni, insa este pefect normal. In ziua de azi, analiza unui virus complex, precum este Stuxnet, poate dura luni si chiar si dupa 5-6 luni, este posibil ca sa fi ramas inca fragmente de cod neanalizate.

Pentru a intelege cum functioneaza interactiunea cu sistemele SCADA, sunt necesare echipamente si soft in valoare de 40-50,000$, suma pe care o putem adauga usor la costurile dezvoltarii virusui. In mod clar, autorii acestuia au avut cunostinte de varf despre functionarea sistemelor respective si acces la sisteme controlate de SIMATIC WinCC.

Revenind la interactiunea virusului cu sistemele SCADA, poate cea mai interesanta descoperire a fost ca acesta nu incearca sa fure informatii. Initial s-a crezut ca este un virus ce spioneaza sistemel industriale si fura planuri ale acestora. Socul a fost in momentul in care s-a descoperit ca nu fura planuri ci saboteaza functionarea unui anumit sistem de control.

Actiuni explozive

Desigur, ne putem intreba, ce anume se poate face cu un virus care a costat peste 1 mil de dolari si care saboteaza sisteme industriale?

Explicatia poate fi socanta, insa marcheaza un moment unic in istoria virusilor informatici – momentul in care avem confirmare a razboiului cibernetic intre state.

Mare majoritatea a virusilor ce apar in zilele noastre sunt facut sa fure informatii, care pot fi ulterior vandute. Stuxnet nu a fost scris sa fure nimic si a costat foarte mult, insa pare sa saboteze un anumit sistem industrial.

Ce sistem ar putea fi acesta?

Victimele

Daca ne uitam la lista cu tarile care au fost infectate (http://www.securelist.com/en/blog/325/Myrtus_and_Guava_the_epidemic_the_trends_the_numbers), putem observa ca acesta este un pic anormala. India este un candidat popular, insa Iran-ul nu este. Foarte rar exista epidemii in Iran; in plus, trebuie sa ne gandim ca Stuxnet nu se raspandeste pe Internet ci doar in retelele locale. In esenta, asta inseamna ca cineva a fost foarte activ in a incerc sa-l raspandeasca in Iran, prin metode ce au implicat prezenta fizica la locul faptei.

Desi nu exista dovezi directe, tintele cele mai probabile in Iran pentru acest virus sunt reactoarele nucleare de la Bushehr si centrala de imbogatire a uraniului de la Natanz. Ambele au avut probleme recent: „Delay hits Iran Bushehr plant” http://english.aljazeera.net/news/middleeast/2010/09/2010929145616730389.html si “Iran’s Natanz Nuclear Facility Suffers Growing Pains” –  http://blog.heritage.org/2010/02/11/iran%E2%80%99s-natanz-nuclear-facility-suffers-growing-pains/.

Alte stiri interesante:

A fost sau nu a fost

Poate cea mai mare intrebare care ramane este daca virusul a functionat sau nu. Conform datelor pe care le avem, primele infectii au avut loc anul trecut prin iulie, aproximativ in aceeasi perioada cand seful programului nuclear al Iranului a demisionat. Anul acesta, in septembrie, Rusia a anuntat ca nu va mai vinde Iranului rachete cu care sa apere centralele impotriva atacurilor din aer. In acelasi timp, probleme sunt anuntate si la Bushehr si la Natanz.

In virusul Stuxnet exista o verificare de conditie, care determina daca virusul ruleaza pe sistemul corect, identificat dupa o semnatura specifica. In cazul in care aceasta semnatura este detectata, rutina de cod intoarce valoarea “DEADF007” in hexa, care se poate citi ca “dead fool”. In acelasi timp, virusul introduce un cod in procesoarele de control care are ca rol principal ignorarea unor mesaje potential de alarma, care ar putea sa semnaleze supraincalzirea unui sistem sau o alta conditie critica. Moment in care se intampla… “dead fool”.

Lumea de dupa Stuxnet

Ce este clar in cazul nostru, este ca avem de-a face cu niste atacatori ce dispun de resurse substantiale (milioane de $) pe care sunt dispusi sa le investeasca intr-o arma informatica de precizie chirurgiala. La prima vedere, planurile nu au functionat foarte bine: reactoarele nu au explodat si acum toata lumea stie despre atac. Este posibil ca atacatorii, suparati de esec, sa fi fortat la nivel politic afacerea cu rachetele de aparare, pentru a putea rezolva problema in mod conventional. La adresa http://en.wikipedia.org/wiki/Nuclear_program_of_Iran putem citi un lucru interesant:

“During the Iran-Iraq war, Iran’s Bushehr reactors were damaged by multiple Iraqi air strikes and work on the nuclear program came to a standstill. Iran notified the International Atomic Energy Agency of the blasts, and complained about international inaction and the use of French made missiles in the attack.[66][67] “

Asadar, au mai fost incercari in trecut de a bloca constructia reactorului, insa nu tocmai “elegante”. Este posibil ca intr-un moment ulterior sa se fi gasit o alternativa mai eleganta: un virus informatic capabil sa dea peste cap sistemele de control germane de la Siemens si sa produca cel putin la fel de multe pagube ca un atac conventional. In momentul in care acesta a esuat, s-a revenit la vechile metodele.

Desigur, povestea prezentata aici este doar a mica bucatica din puzzle – cautand pe net, pot fi gasite multe alte evenimente care se integreaza usor in timeline.

In mod cert insa, Stuxnet marcheaza momentul in istorie in care superputerile au inceput in mod serios razboiul rece “cybernetic”. Ce va urma, oare? Sau, cine va fi urmatoarea victima?

Cool marketing idea –

It’s always inspiring to see an entrepreneur hit upon an idea that solves two problems at once. Case in point: New York-based Solve Media. Combining websites’ need for user authentication with advertisers’ ongoing need for consumer attention, the company has launched a captcha-style tool that addresses both ends.

Rather than the nonsensical text or words in difficult-to-read fonts used by most captcha tools — typically requiring about 14 seconds for users to negotiate — Solve’s Type-Ins tool achieves website user verification by asking users to type in advertising text instead. The ad is simply placed where the cryptic text would be, and users must enter into a box the text presented within quotation marks — typically a brand message. (For security, slight variations in pixelation mean that no two Type-Ins are the same, according to a report in AdAge.) The process takes only 7 seconds using Solve’s system, yet advertisers are guaranteed to have the user’s attention for that full time. The result, according to Solve, is no less than 1,200 percent greater message recall than is typically achieved with a banner ad.

Ads get remembered, websites verify their users, and ad revenue gets shared between Solve and its publisher partners. Advertisers and web publishers: what’s not to like? 😉

Website: www.solvemedia.com

de aici http://springwise.com/marketing_advertising/solvemedia/

Andrei Plesu – Lehamitea şi entuziasmul

de aici http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/lehamitea-entuziasmul

Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de vorbă despre asta? Există cu siguranţă soluţii, şanse de redresare, oameni capabili. Numai să vrem! Ascultam şi simţeam cum mi se adîncesc cearcănele. Am mai primit, în ultima vreme, proiecte de reajustare naţională. Unele coerente, cele mai multe romanţios-utopice. Unele izvorîte din exasperare, altele – dintr-o iritantă supraevaluare a competenţelor proprii, altele cvasimistice. În toate aceste cazuri, dar mai ales în cazul tinerei juriste cu care stăteam de vorbă faţă către faţă, eram stingherit să reacţionez obosit, sceptic, demobilizator. Dar îmi era imposibil să cauţionez o specie de entuziasm pe care, după ’89, l-am împărtăşit şi eu, dar care s-a dizolvat, încet-încet, într-o luciditate mai curînd amară. Nu că mi-am pierdut orice speranţă, nu că m-am resemnat să supravieţuiesc marginal, fără participare şi fără iluzii.

Dar nu (mai) cred în reţete grandioase, cu rezultat garantat, nu (mai) cred în posibilitatea unei reaşezări durabile a lucrurilor prin viziuni paşoptiste şi personalităţi providenţiale. N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg. N-am putut deci să-i spun tinerei juriste decît atît: feriţi-vă de tonul mesianic. Lucraţi conştiincios în ograda priceperii dumneavoastră, fără planuri de mîntuire universală, fără aşteptări nerealiste. Mă tem că, la această oră, soluţia nu poate veni de la mari aglutinări de energie, de la organizaţii militante, partide, „grupuri de iniţiativă“, apeluri eroice. Trebuie mai curînd să reîncepem de la buna îndărătnicie a responsabilităţii individuale, de la onestitate privată, hărnicie, exercitare tenace a propriilor aptitudini. A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, „a-ţi face bine treaba“, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale e, deocamdată, mai productiv decît a te epuiza în acţiuni de masă, în activism public, în vervă agitatorică. Cîteva milioane de cetăţeni conştiincioşi pot schimba ţara în mai mare măsură, cred, decît o echipă de „manageri“ euforici.

E totuşi straniu că entuziasmul excesiv, scuzabil prin juvenilitate şi bună-credinţă, n-a reuşit să mă contamineze, dar că oboseala mea cronică a fost mai curînd vindecată de reprezentanţii taberei opuse: aceea a nevroticilor, a pesimismului neptunian, a lehamitei. Entuziaştii au, măcar, în priviri, o anumită lucire de candoare. Vor ceva, sînt gata de atac, aspiră la o rezolvare. Victimele lehamitei plimbă peste lume o privire obturată de cataractă. Nu se poate trăi pe bază de suspin. Nu se poate delega tot ce e eşec personal, sau comunitar, asupra soartei neprielnice. Lehamitea, cunoscută de monahi drept „acedie“, oboseală a inimii, suspensie a reperelor, „noapte duhovnicească“ e un fel de a-ţi trăi, anticipativ, dispariţia. Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt, săracii îşi asumă, inerţi, sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic, salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e îngălat, preşedintele e simultan prea autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea televiziunilor exală o miasmă de mahala, prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea mulţi români trişează sau fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment, cîrciumile sînt pline. Da, avem oricînd suficiente motive de disperare. Dar lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă. Preferabil ar fi un acces de iritare vitală, un scurt moment de furie trezitoare. Întîi, împotriva propriei noastre netrebnicii. Apoi, împotriva lehamitei înseşi. Aflu din dicţionare că „lehamitea“ e un cuvînt de provenienţă bulgărească (liha-mi-ti, „mi-e silă, m-am săturat“). Avem o mulţime de lucruri de învăţat de la vecinii noştri. Nu era musai să ne blocăm într-o lamentaţie.

Cristian Sima, despre SOV

“Ipocrizia e omagiul pe care viciul il aduce virtutii” – Francois de la Rochefoucauld. Fascinatia romanilor pentru epopeea maleficului magazioner din Roman ar putea parea la o prima analiza similara cu cea a americanilor pentru Bernard Madoff, cu cea a italienilor pentru Raul Gardini sau, poate cel mai mult, cu cea a indienilor pentru Ketan Parekh.

Cu aceste trei nume s-ar putea pune bazele unui dictionar contemporan al infamiei. Iata cum ar suna articolele dedicate lor intr-un astfel de dictionar:

  • Bernard Madoff – Fost presedinte al NASDAQ, intemeietorul unui fond de investitii bazat pe schema Ponzi care a ajuns in faliment in 2009 si a prejudiciat clientii cu 65 mld dolari (considerand si profiturile generate). Condamnat la 150 de ani de inchisoare.
  • Raul Gardini – Finantist italian, autorul ascensiunii si falimentului colosului energetic Enimont, rezultat din fuziunea ENI-Montedison, acuzat de coruptie in perioada Mani Pulite. S-a sinucis in 1993 in momentul in care a primit avizul de incepere a urmaririi penale din partea procurorului Antonio di Pietro. Presa italiana a epocii l-a atacat puternic pe Di Pietro si grupul de procurori Mani Pulite si a incercat sa-l martirizeze pe Gardini.
  • Ketan Parekh – Broker indian, scolit in America, autorul celebrei Ketan Parekh Scam, o actiune de manipulare a Bursei din Mumbay constand in prabusirea indicelui Sensex cu 176 de puncte pe 1 martie 2001, urmata de o crestere cu 177 de puncte. Opt persoane s-au sinucis din cauza pierderilor suferite, in timp ce alte cateva sute au dat faliment, la fel ca si cateva banci mici. Condamnat de justitia indiana, a reusit sa iasa dupa doar doi ani si actualmente este consilierul personal al guvernatorului bancii centrale a Indiei.
Alaturandu-si numele celor de mai sus, Sorin Ovidiu Vantu s-ar afla intr-o selecta companie. Deosebirea radicala dintre autointitulatul speculator si ceilalti trei este scoala. La ei, pana si escrocii sunt foarte bine instruiti. Contrar anumitor zvonuri, Vantu nu a cumparat niciodata vreo actiune cotata pe vreo piata reglementata din Romania sau din alta parte. A vandut in schimb aproape totul pe piete reglementate.

A cumparat la kilogram cupoanele PPM (Programul de Privatizare in Masa, creatia lui Vacaroiu) si a adunat actiuni Petrom de la ignorantii sindicalisti ai lui Luca; le-a vandut apoi pe piata reglementata de la BVB si tot cumparand ieftin cand pretul in piata era de minim 5-10 ori mai mare a descoperit ca are nas de speculator.

In anii ’90 a inteles ca, daca discrepantele dintre el si intelectualitate sunt si vor ramane ireconciliabile, exista totusi inca cel putin 1 milion de romani mai prosti, mai lacomi si mai creduli decat el. Acestora le-a servit pe tava FNI-ul, garantat de CEC. Purtati pe aripile Vantului de dulcele miraj al imbogatirii rapide, 300.000 de romani si-au varsat economiile la picioarele Stimabilului Domn (apelativ de maxima curtoazie folosit de SOV cu obstinatie, pana la caducizare). Pana aici nimic deosebit fata de epopeea Madoff cu a lui schema Ponzi sau fata de miracolul Enimont. In toate cazurile, oameni extrem de lacomi, mai mult sau mai putin instruiti (patroana companiei L’Oreal, Lilianne Betancourt, a pierdut la Madoff circa 2 mld de dolari) au fost fermecati de povestea micului Fat-Frumos care crestea intr-o zi cat alti copii in 10 ani, ignorand partea in care, dupa o saptamana, eroul implineste 70 de ani si moare. Basmele cu Fat-Frumos, susurate precum picatura chinezeasca de povestitori talentati si bine platiti, vor exercita aceeasi fascinatie si in viitor, pentru ca memoria e scurta iar aviditatea mare.

Povestea lui Gardini s-a incheiat cu un glont izbavitor, a lui Madoff si Parekh cu inchisoarea, dar epopeea lui SOV continua, apropiindu-se mai degraba de epopeea lui Ghilgames decat de cea a lui Al Capone (lupta lui Ghilgames, regele Urukului, impotriva lui Enkidu, uriasul salbatic trimis de zei sa salveze fiicele nepastuite ale cetatii, nu s-a terminat cu victoria nici unuia si astfel cei doi au devenit prieteni nedespartiti).

Dupa episodul FNI, Vantu avea urgent nevoie de un facelift si, mai ales, de o armata de PR cu varfuri de lance redutabile. Micile sicane din timpul anchetei FNI l-au convins ca numai stapanind un imperiu media poti sa lupti cu sanse egale in astfel de vremuri de restriste. Cum Nasii celebri au nevoie de Voci celebre, in lipsa unui Frank Sinatra, nas’ Vantu si-a gasit vocea prin metamorfozarea celui mai cunoscut poet roman in cel mai promitator jurnalist roman, Mircea Dinescu. Acesta ii va ramane loial Nasului doar atata timp cat, sub aspect financiar, nu va gasi ceva mai lucrativ si, inainte de toate, mai sigur, pentru a-si putea continua linistit la Cetate viata de mosier scapatat, dar filantrop.

Batranul de acum poet si tanarul mosier ne spunea zilele trecute ca si-a lasat la SOV acasa ultimul volum de versuri in manuscris. Cred ca asteapta cu nerabdare recenzia pe care SOV i-o va face in urmatoarele 29 de zile. “Cand are timp liber, SOV se joaca de-a Titu Maiorescu”, declama poetul. Oare de-a Maiorescu criticul sau de-a  Maiorescu prim-ministrul se joaca SOV? Nu e oare Vantu adeptul teoriei sociologice a formelor fara fond, baza a Junimismului politic?

De fapt, SOV are multe asemanari cu marele om de cultura, mai putin cultura, desigur. Doar el a pus bazele Convorbirilor Literare postdecembriste cand i-a dat lui Dinescu un milion de dolari pentru a intemeia ziarul Gandul. A luat astfel nastere Junimea soviana, in frunte cu CrucisaTorulPotemkin al presei romanesti. “Oamenii cu multi bani colectioneaza timbre sau tablouri celebre, eu colectionez oameni celebri. Voi ramane in Romania pana cand si cel din urma cetatean al acestei tari va fi mandru ca a fost contemporan cu mine”, declara la acel moment noul Robert Maxwell al presei romanesti.

(n.a.) Robert Maxwell: evreu de origine cehoslovaca, intemeietor al unui imperiu mediatic britanic, finantator al Mossad-ului. Aflat in pragul falimentului la data mortii sale, se pare ca a fost lichidat de Mossad ca urmare a  santajului exercitat asupra serviciului secret israelit. Varianta oficiala este cea a mortii prin inec.

Momentul nasterii ziarului Gandul este un mic episod din povestea Junimii SOViane, dar este unul de rascruce in evolutia presei romanesti postdecembriste.

Crucisatorul crease la Adevarul o scoala de jurnalisti smecheri si descurcareti, care s-au dezlantuit odata cu mutarea la Gandul. Spre deosebire de vechiul patron Taher, care le cerea si performanta economica, adica profit, noul stapan le lasa libertati financiare inimaginabile, astfel incat ocupatia lor mai veche – santaj pentru publicitate – s-a transformat rapid in santaj pentru avantaje personale; marii jurnalisti au devenit repede micii oameni de afaceri, mai ales de afaceri cu statul si cu multinationalele (vezi 112, Motorola STS etc).

Cum insa milionul de dolari de la SOV s-a evaporat foarte repede, ziarul cu crucisator cu tot a ajuns in mana lui A.Sarbu. Ceilalti junimisti au fost insa repede recuperati la RTV. Asa a ajuns la RTV Bogdan Chirieac, analist de renume mondial in politica externa si ghid ONT al campaniilor electorale; tot asa si “micul comunist”, cum ii placea domnului Patriciu s-o alinte pe Corina Dragotescu, cea care si-a desavarsit pregatirea economica sorbindu-i cuvintele marelui petrolist care ne-a invatat pe toti cum poti sa faci la o companie pierderi din ce in ce mai mari din 2005 pana cand un stat strain ti-o cumpara cu miliarde (Dinu Patriciu a invatat-o pe Corina Dragotescu cum statul roman e un prost administrator al rafinariei de pe malul marii dar statul kazah nu e).

Lor li s-a alaturat A. Ursu, un alt admirator al solutiilor economice propuse de cel care a creat bestiarul Romaniei postdecembriste: rechinul, balena si caracatita; echipa a fost completata de mai tanarul junimist Val Valcu, spaima multinationalelor farmaceutice. Toti au fost formati la scoala si in spiritul Adevarului.

(n.a.) Am fost martor la nasterea afacerii Gandul, aflandu-ma la SOV acasa, la Otopeni. Ma luase cu el  Mircea Dinescu si a fost singura data cand am vorbit cateva ore cu  SOV. Mi-a propus sa colaboram la crearea si gestionarea unui fond de investitii cu emisiune continua, care sa cumpere cu banii acumulati certificate la Fondul Proprietatea. Eu as fi fost la carma, el omul din umbra. I-am spus ca ma voi gandi si de atunci ma tot gandesc. In acelasi an am intrat actionar la Hotnews si primul articol publicat pe acest site a fost Gone with the Wind – o poveste romaneasca. Daca mi-am inceput activitatea de jurnalist amator cu Vantu, sper sa nu mi-o termin tot cu el.

Marea coruptie multinationale-partide politice avea nevoie la inceputul mileniului trei de carausi in afara oricaror banuieli. Jurnalistii realizau sinapsa ideala intre economic si politic. In campania din 2000 acesti vajnici aghiotanti si-au facut cu virf si indesat datoria, impartind tainul primit tot arcului politic, cate ceva la fiecare, dar proportional cu sondajele. Fostul ghid ONT a fost doar deschizator de partie.

Modestii jurnalisti creati in laboratorul Crucisatorului s-au implinit financiar foarte repede dupa 2000, au inlocuit valizele cu conturi cifrate si swifturi inteligente si implicit le-au crescut pretentiile. Cei mai lacomi au fost dati peste bord si compromisi in fata opiniei publice. Atunci cand Crucisatorul si alti redactori cinstiti i-au trecut pe linie moarta, SOV i-a primit, ramanandu-le loial pentru toate serviciile aduse “cresterii economice spectaculoase a Romaniei deceniului I”.

Mircea Dinescu, tot in campania de mitizare a lui SOV, il acuza pe Traian Basescu ca nu a fost loial cu cei care l-au propulsat in campania din 2004, spre deosebire de SOV care, in plina criza economica, dupa ce pierderile imperiului media au atins cote ingrijoratoare, a continuat sa-si manifeste loialitatea platindu-si obligatiile financiare catre toti junimistii. Mircea, ai perfecta dreptate, perdantii raman mereu loiali, castigatorii niciodata. In lumea asta pe care ati creat-o loialitatea si ipocrizia merg de mult la brat, iar “ipocrizia e omagiul pe care viciul il aduce virtutii”. E cinic din partea sotului adulter sa-i spuna sotiei “te iubesc”, dar e o dovada de precautie.

Cum presa scrisa nu mai facea profit nici macar cu santaj, televiziunile de stiri ramaneau singurul refugiu al junimistilor. Talk show-urile s-au inmultit ca ciupercile. Moderatori tineri, in permanent razboi cu limba romana, au realizat ca poti sa faci cariera in televiziune fara sa citesti nimic altceva decat cateva ziare si pagini web. Era nevoie doar de mult tupeu. Majoritatea invitatilor lor ori nu citisera nici ei nimic, ori erau deja batrani junimisti care nu si-ar fi dat foc singuri la valiza pentru un pleonasm sau un anacolut al colegilor mai tineri. La urma urmei erau platiti toti de acelasi patron, care le cerea doar tupeu si perseverenta. Si erau atat de bine platiti incat nimeni nu se amesteca in politica editoriala; stiau singuri ce au de facut.

De curand i-am replicat unui moderator de la RTV: “Nu intelegeti pentru ca nu ati citit nicio carte de macroeconomie”. A ramas siderat ca cineva ar putea sa discute si pe seama unei carti si a recunoscut cu nonsalanta ca nu citise niciuna, dar exprima opinii si mai ales certitudini. Pentru ca o alta tara a noilor moderatori e ca au doar certitudini si niciun dubiu, iar fara dubiu nu poate demara nicio investigatie spectaculoasa.

La B1 TV, de asta data, am fost intrebat de un moderator de 19 ani ce-i recomand sa faca cu 100.000 de euro si cum sa-i investeasca; i-am recomandat sa se duca la scoala si sa-i cheltuie pe toti pentru a se instrui. Intr-o alta emisiune, Robert Turcescu ii explica patronului media Dan Voiculescu ca nu pot exista doua alternative. Cum Voiculescu a prezentat o teza de doctorat fara bibliografie, Turcescu ar fi trebuit sa inteleaga ca nu exista nicio alternativa la lecturile scolare obligatorii.

In cei 5 ani de cand Mircea Dinescu m-a adus in platourile talk show-urilor televizate am ramas o singura data placut impresionat, cand, asteptand sa intru in emisie, am remarcat-o pe Melania Medeleanu citind Imparatul mustelor, romanul laureatului Nobel pentru literatura W. Golding. O fi fost exceptia care confirma regula. Mai sunt cativa moderatori care recomanda carti la televizor in ultimele secunde ale emisiunii. Sper ca le-or fi si citit.

CrucisaTorulPotemkin face foarte bine cand demonstreaza public incultura clasei politice si, mai ales, a actualilor guvernanti, dar ar face la fel de bine daca i-ar pune si pe ciracii lui sa citeasca. Investigarea afacerii Watergate nu ar fi dus la demisia unui presedinte american daca Bernstein si Woodward ar fi fost tupeisti, dar inculti, iar la noi nu se va putea face jurnalism de investigatie de calitate decat dupa ce toti ziaristii nostri vechi sau noi vor fi citit “Toti oamenii presedintelui” si multe alte carti din lista de lecturi obligatorii.

Nota autorului: Nu am avut nicio relatie contractuala cu Realitatea TV, am raspuns invitatiilor de a participa la emisiunile acestui post la fel cum am raspuns si in cazul altor televiziuni

via http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7783840-sov-junimistii.htm

buna dimineata?

Legea – inscripţie pe o cruce

Cristian Tudor Popescu, http://www.gandul.info/puterea-gandului/legea-inscriptie-pe-o-cruce-7120008

via Tolo http://www.tolo.ro/2010/09/06/ctp-despre-disolutia-umanului/

O fiinţă umană se apropie de altă fiinţă umană, o ia de gât şi o dă gospodăreşte cu capul de perete. Îi mai trage celui căzut un şut în plină figură şi-şi vede de treabă, adică se duce să danseze. Celălalt îşi vede şi el de treaba lui, se duce purtat pe braţe, în comă, la reanimare. Atacatorul a făcut totul public, în câteva secunde, cu o rutină liniştită, ca şi cum ar fi apăsat pe clanţă, ar fi deschis o uşă şi ar fi închis-o la loc.

Scena aceasta se repetă tot mai des sub diverse forme, de un număr înfiorător de ori, pe întreg teritoriul României. Femei, poliţişti, tineri, bătrâni, loviţi cu sălbăticie mecanică, umpluţi de sânge, călcaţi în picioare pentru că mergeau prea încet, pentru că deschid gura când vorbesc sau pentru că erau pe-acolo. O uriaşă nepăsare ucigaşă faţă de om, pentru care legea nu mai e decât un epitaf. Citate din textele de lege corespunzătoare decesului ar trebui scrise pe morminte ca în Cimitirul Vesel de la Săpânţa.

În jumătatea de veac de când trăiesc în Bucureşti n-am văzut vreun accident grav pe Magheru sau pe Ana Ipătescu. Acum, în inima României, maşini care rup cu 100 pe oră stâlpi şi copaci, morcovi negri de metal, intră pe trotuar şi omoară oameni care nici n-au când să ştie că mor. Maşinile, având la volan, se pare, câte un biped, se năpustesc asupra grupurilor de nuntaşi de pe marginea drumului, asupra inspectorilor aflaţi în parcare, ajung cu roţile din faţă pe masa din sufragerie în casele de lângă drum, spulberă femei, copii şi bebeluşi de o lună pe trecerile de pietoni. Ce să-i mai spui copilului, să aibă grijă pe unde traversează?

Ţara noastră are febră/De pietoni călcaţi pe zebră, ar trebui să sune nişte lirică contemporană angajată, de recitat la şcoală.

Şi nu e vorba doar de gipuri, beemveuri sau audi. Inşi cu loganuri, ba chiar cu dacii stinghere ca a mea, se suie pur şi simplu pe tine, vor să piei din calea lor unde-oi şti, prima regulă de circulaţie este dă-te la o parte că trec eu. Femeile la volan beneficiază în mod regulat, că au greşit sau nu, de valuri de obscenităţi desenate cu gura şi cu mâna. L-aţi văzut pe junele avocat, nu interlop, nu urmărit general, avocat oprit de poliţişti, cum îi anunţa că l-au deranjat, că n-are timp de ei? Dar pe insul care, stopat în ultimul moment pe Autostrada Soarelui, în vreme ce circula ca urina boului după 9 beri, răspunde reporterului că i se rupe lui de lege, o să scape şi de data asta şi o să conducă din nou cu alcoolul în cap, că aşa îi place lui?

Fenomenul de disoluţie a autorităţii, despre care începeam să scriu cu 12 ani în urmă, se apropie tot mai mult de culme. El generează altul, şi mai hidos: disoluţia umanului, la scara întregii societăţi. Într-o ţară în care şeful statului e un promotor al şpriţului la volan, al capului şi dosului de labă în gură şi în care presa e încadrată la ameninţări pentru siguranţa naţională, cetăţenii devin cel mai mare pericol la adresa siguranţei naţionale a concetăţenilor lor. Derbedeismul instalat de ani de zile la cel mai înalt nivel eliberează, prin rezonanţă, rezervele de agresivitate şi urâţenie lăuntrică ale acestei naţii. Până să-i termine guvernul, românii se grăbesc să se lichideze între ei. Cool.

De ce nu se pot împrumuta românii în euro la o rată a dobânzii de 4%

Un act normativ adoptat recent în aplicarea unor norme comunitare în materie de servicii financiare a iscat o dezbatere emoţională pe un subiect la modă în ultimii doi ani şi care face prima pagină a celor mai cunoscute şi populare publicaţii economice privind creditul şi costul banilor (rata dobânzii) în România. Pornindu-se de la premisa (preluată din mediile occidentale şi politizată!) că băncile ar fi generat criza financiară şi recesiunea economică, nemultumiţi de toate categoriile, cărora pe nesimţite le scad veniturile şi le cresc costurile, au găsit soluţia miraculoasă: dacă ar scădea nivelul dobânzilor bancare, atât populaţia, cât şi companiile nu ar mai avea nicio problemă.

Şi asta pentru că este mai greu să te uiţi în ograda proprie şi să găseşti soluţii de restructurare a producţiei şi să recalibrezi vânzările astfel încât costurile şi veniturile să fie cel puţin în echilibru. Banii sunt un alt factor de producţie ca şi materia primă, utilităţile, forţa de muncă etc care trebuie luaţi în calcul la preţul (dobânda) specific format pe piaţa locala (RON) sau pe piaţa internaţională (EUR) ca orice factor de producţie sau consum. Băncile sunt intermediari financiari care urmăresc la rândul lor realizarea aceluiaşi echilibru între costuri şi venituri ca orice activitate economică.

Actul normativ mai sus amintit (Ordonanţa 50/2010), bine-venit de altfel, urmăreşte în primul rând crearea unei pieţe transparente pe piaţa serviciilor financiare şi informarea corespunzătoare a “consumatorilor” de credite asupra tuturor costurilor afererente pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, sustenabilă, într-o piaţă competitivă. Simpla evidenţiere a costurilor financiare detaliate poate identifica anumite elemente nejustificate (furnizorii care nu-şi justifică aceste costuri pur şi simplu nu vor mai avea clienti), dar care pot fi eliminate sub presiunea concurenţei şi vor conduce la scăderea costurilor totale. Totodată ordonanţa limitează comisioane şi speze bancare care nu reprezintă în mod evident elemente de cost (ex. comisioanele pentru plata în avans sunt mai degrabă un cost de “fidelitate” etc).

Dacă ordonanţa stabileşte “structura costurilor” pentru o mai bună înţelegere de către consumatorul persoană fizică, nu-şi propune şi nici nu stabileşte “nivelul preţului” unui credit aşa cum se întâmplă în economia socialistă. Şi cu toate acestea, atât publicul obişnuit, cât şi medii din sfera analizelor financiare reclamă în cor reducerea substanţială a ratei de dobândă la credite “prin decret/ordonanţă”. Nu mai mult decât ZF deplânge pe prima pagină “şansa unică a românilor de a avea dobânzi de 4% pe an la credite” (în euro). După atâta timp în care s-au vândut iluzii (vedeţi tristele episoade cu salarii şi pensii majorate fără suport economic) este oare cazul să continuăm în aceeaşi notă vânzând oamenilor iluzia că a scăzut la jumătate rata de dobândă la credite numai ca urmare adoptării Ordonanţei 50? În felul acesta, n-ar trebui oare adoptate mai multe legi să facem viaţa mai ieftină? Ce legătură au aceste legi cu condiţiile fundamentale din economie şi reducerea costului creditelor în România? Costul total al creditului este format din rata dobânzii (costul de finanţare), marja de acoperire a riscului comercial şi costul serviciilor bancare (inclusiv comisioane etc) aferente creditului. Dacă marja de acoperire a riscului comercial este acceptată sau acceptabilă, discuţiile cele mai aprinse s-au concentrat pe rata dobânzii (costul de finanţare) care a generat şi cele mai multe confuzii.

Finanţarea în euro a creditelor pe teritoriul României se face în principal de pe piaţa internaţională (deficit de cont curent, nu?), prin împrumuturi ale băncilor din România de la alte instituţii financiare (inclusiv băncile-mamă) sau emisiuni de titluri proprii, la un cost considerat “dobânda de referinţă” în contractele locale. Rata dobânzii pe piaţa interbancară (internaţională) la tranzacţiile în euro (EURIBOR) considerat etalonul pentru costul de finanţare în euro (cu scadenţa până la un an), se formează şi publică zilnic în urma tranzacţiilor de volume mari între câteva (circa 40) dintre cele mai mari bănci internaţionale cu risc foarte scăzut. Dar acesta este cel mai redus cost de finanţare în euro (astăzi EURIBOR cu scadenţa la 6 luni este de 1,14%) cu caracter exclusivist, la care au acces doar un număr foarte redus de bănci şi nu reprezintă dobânda efectivă a tranzacţiilor interbancare internaţionale. În urma crizei financiare tranzacţiile între instituţiile financiare în general se fac la Euribor la care se adaugă o primă de risc (în funcţie de banca cu care se tranzacţionează), precum şi o primă de lichiditate, care se ridică acum la 10-15 puncte de bază (dar care a ajuns chiar până la 100 de puncte de bază în ultimii doi ani), ceea ce duce rata dobânzii în tranzacţiile pe pieţele internaţionale interbancare (noul EURIBOR) la minim 1,25%. (considerată “dobânda de referinţă” în Directiva UE şi Ordonanţa 50). Dar băncile comerciale din România nu se finanţează pe pieţele internaţionale la această rată a dobânzii.

Costul banilor creşte cu o primă care acoperă riscul specific de ţară, cunoscută ca prima CDS (Credit Default Swap) pe care o percep cei dispuşi să-şi asume riscul de ţară, pentru liniile de credit destinate unei anumite ţări (în cazul României această primă este acum de 3,8 puncte procentuale). Dar prima de risc cea mai relevantă este reflectată de costul de finanţare guvernamentală (titluri de stat în euro). Nicio instituţie privată dintr-o ţară nu se poate finanţa pentru nevoile proprii sau de creditare la un cost mai mic decât Guvernul. Titlurile de stat denominate în euro emise de Guvernul României cu scadenţa cea mai apropiată (mai 2012) sunt tranzacţionate momentan la 4,6%. Un instrument similar emis de Guvernul Germaniei are o rată a dobânzii de 0,5%. Diferenţa dintre cele două rate de dobândă (cca 4 puncte procentuale) reprezintă costul suplimentar al riscului de ţară (fiindcă nici Germania nu are risc de ţară zero), apropiată după cum se vede şi de prima CDS (3,8 puncte procentuale). În consecinţă, costul de finanţare al unei bănci din România (“dobânda de referinţă” din contractele pe teritoriul României) este aproximativ suma costului de finanţare al unei instituţii financiare internaţionale de talie mare ( EURIBOR 1,25%) la care se adaugă acest cost suplimentar (aproximativ 4 puncte procentuale).

O mică parte din portofoliile de credite în euro se face şi din economiile în euro ale rezidenţilor români (în general persoanele fizice economisesc şi societăţile investesc). Într-o economie liberă, care funcţionează pe legea vaselor comunicante, concurenţa între bănci duce la majorarea preţului depozitelor până la nivelul preţului finanţării din pieţele internaţionale. Dacă n-ar fi aşa, băncile care se finanţează din străinătate la circa 5% în momentul de faţă ar plăti prea mult faţă de cele care ar putea atrage depozite la doar 2-3%. Evident, costul băncii e mai mare decât rata dobânzii la depozite ca urmare a existenţei unei rate ridicate a rezervelor minime obligatorii. Costul efectiv al atragerii de euro pentru o bancă, pentru a acorda creditele pe care le acordă, sunt diferite, însă toate pornesc de la cost de finanţare de aproximativ 5% (euribor Ă cele 4 puncte procentuale de mai sus). În orice caz, pentru nicio ţară rata dobânzii de finanţare nu este 1% (EURIBOR), iar pentru România cel puţin circa 5%. Mai mult, chiar şi în zona euro (unde “dobânda de referinţă” este uşor peste EURIBOR, ca mai sus în cazul Germaniei) costul total al unui credit ipotecar este în jur de 4% conform datelor BCE (care include marja de acoperire a riscului comercial). Prin comparaţie, costul total la creditele ipotecare în România este de până la 8% şi porneşte de la o “dobândă de referinţă” de cca 5% la care se adaugă marja de acoperire a riscului comercial (cca 3%).
Vreau să le reamintesc celor care au străbătut, mai poticnit, perioada de tranziţie la economia de piaţă, că printre cele mai importante cauze ale prăbuşirii economiei socialiste au fost distorsiunea preţurilor (până la limita că nu mai recunoşteau costurile aferente) şi alocarea resurselor pe bază de plan (decizie administrativ birocratică, fundamentată sumar economic, dar determinată de decizia politică prin “decret”). Tranziţia la economia de piaţă presupunea în primul rând un mecanism de preţuri determinate de piaţă (ca rezultat al unor tranzacţii semnificative ale unui număr mare de operatori reprezentând cererea şi oferta) care reflectă în totalitate costurile şi fundamentează activitatea eficientă şi competitivă, precum şi crearea instituţiilor de intermediere financiară pentru alocarea eficientă a resurselor (pe baza preţurilor pieţei). Orice intervenţia administrativ-politică asupra preţurilor şi tarifelor (tot mai limitată) este compensată prin “ajutorul de stat” (subvenţii) şi este finanţată din bugetul public.
Atingerea stadiului de “piaţă funcţională” în România (cel puţin recunoscută odată cu intrarea în Uniunea Europeană) ar fi trebuit să lase în urmă comportamentele proprii unui sistem economic care a marcat o experienţă tristă şi un eşec istoric de proporţii, iar filozofia preţurilor libere şi alocarea resurselor pe criterii de eficienţă economică să constituie pilonii de susţinere a oricărei decizii economice şi de investiţii, sănătoase şi durabile, la nivel individual şi corporatist. Constatăm tot mai frecvent însă că în economie, dar şi în societate, se manifestă un apetit în creştere pentru tot felul de distorsiuni şi subvenţii, cum de regulă este cazul într-un stat cu caracter social.
Trebuie menţionată reacţia responsabilă şi echilibrată a autorităţilor de reglementare şi supraveghere din România la un potential risc sistemic major. Pierderea invocată de sistemul bancar românesc ar fi fost tocmai această diferenţă REALÂ de finanţare de cca. 4% aplicată la portofoliul de credite pentru populaţie şi care ar ameninţa echilibrul financiar al ţării. Pentru ca finanţarea nu se face numai în momentul încheierii contractelor, ci, mai ales, în cazul creditelor ipotecare pe 20-30 de ani, în permanenţă. Aplicarea aşa-numitei rate de dobândă “prin decret” ar introduce distorsiuni masive în sistem şi ar bloca activitatea de intermediere financiară. Cetăţenii trebuie să înţeleagă poziţia băncilor comerciale care sunt “intermediari” finaciari şi nu au bani proprii (cred că nimănui nu i-ar conveni să ştie că banca sa e forţată să acorde credite în pierdere, fapt ce primejduieşte chiar depozitele populaţiei). Oamenii trebuie să ştie la cât pot să se împrumute. Şi că mai este cale lungă până când în România te vei putea împrumuta la aceeaşi rată a dobânzii ca în Germania. Şi această “cale lungă” se numeşte “convergenţă reală” a celor două economii în cadrul Uniunii Europene. Şi pe care ar trebui de fapt să se concentreze mai mult dezbaterea noastră publică. Pentru ca şansa românilor de a avea dobânzi mai mici depinde cel mai mult de progresul României.
Mişu Negriţoiu este profesor universitar, director general al ING Bank România.
&&&&&&&&&&
respect pt.  Misu Negritoiu, via http://www.zf.ro/opinii/opinie-misu-negritoiu-de-ce-nu-se-pot-imprumuta-romanii-in-euro-la-o-rata-a-dobanzii-de-4-7069974

Pe caniculă la televizor

Un membru al Parlamentului – figură marcantă a comunităţii româneşti, rome, culturale şi politice – se arată, într-o dezbatere acută, foarte supărat pe poporul român, care e lipsit de cultură (vezi sondajele recente, din care rezultă că 42% dintre concetăţenii noştri cred că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului), necivilizat, incapabil de discernămînt politic (vezi consecvenţa cu care alege întotdeauna pe cine nu trebuie), pe scurt, subdezvoltat intelectual, inapt moralmente, opac la orice tentativă pedagogică. Şi asta dintotdeauna. Deşi sînt, în general, alergic la retorica patriotardă, la naţionalismul lăcrămos şi xenofob, mă simt, brusc, abuzat… Şi eu sînt uneori exasperat de netrebniciile autohtone, de gosolănie, miticism, descurcăreală, băşcălie demolatoare, fudulie şi somnambulism. Dar iată că duhul comunitar se răzbună: mă hărţuieşte, mă aţîţă, mă provoacă. Adică, stai niţel: poate veni un politician oarecare să ne pună în cîrcă toate relele lumii? Să ne facă vinovaţi pe toţi de indigenţa cîtorva găşti? În loc să-şi pună, măcar de ochii lumii, niţică cenuşă în cap, să bruftuiască, sever, niscaiva căpetenii inepte (printre care, vrînd-nevrînd, se prenumără), dumnealui dă de pămînt cu naţia întreagă şi ne condamnă, mă-nţelegi, la un viitor sumbru, invocînd un soi de handicap genetic. Că alegem prost cînd e vorba de partide şi de preşedinţi? Păi, din ce să alegem? Alegem din ce ni se oferă. „Piaţa“ politică nu are decît tarabele pe care le are. Dacă ai de ales între prune stricate şi roşii storcoşite, între mere viermănoase şi cartofi putreziţi, recursul la inteligenţă şi discernămînt e inutil. Degeaba pofteşti la trufandale fragede, la fructe frumos pîrguite, la legume virginale. Iei ce se găseşte. Te gîndeşti la răul cel mai mic, te bazezi pe noroc. Şi, la o adică, te înşeli. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva o zarzără fără gust n-ar fi fost mai bună decît un castravete prea acru. Pe scurt, nu de „cultură“ e vorba, nu de indigenţă mentală, ci de o proastă alcătuire a administraţiei şi a guvernării. De tupeul iresponsabil al unor incompetenţi care au ocupat scena şi nu vor s-o mai părăsească. Şi, poate, de lehamitea generală, care nu mai are putere şi chef să reacţioneze. Ideea că lucrurile nu merg pentru că nu ştim destulă astronomie şi ignorăm cronologia dinozaurilor e ridicolă. Un amic mi-a trimis, de curînd, rezultatele unor sondaje „culturale“ printre studenţii americani. Rezultă că cei intraţi în universităţi anul acesta cred că Beethoven este numele unui cîine, că Michelangelo e un virus informatic şi că Cehoslovacia n-a existat niciodată. Şi totuşi Statele Unite funcţionează onorabil. Oricum, ceva mai bine decît noi…

*

Nu încetez să mă uimesc cînd văd pe cine invită în talk-show-urile lor moderatorii posturilor noastre de televiziune. Care le sînt criteriile? Ce vor de fapt? Ce înţeleg ei prin „expertiză“, „competenţă“, „profesionalism“? M-am mai mirat şi altădată de apariţiile repetate ale lui Vadim Tudor, luat în serios pe diverse canale, în ciuda prestaţiei sale mereu previzibile, un amestec gălăgios de haos mental, grobianism şi gargară. Adormitoare, deşi abundente în decibeli, grotesc mincinoase, comice în fond, intervenţiile acestui politician scăpătat par să fie, pentru unii, indispensabile. În acest context, mă mir cum de a dispărut inenearabila Daniela Buruiană. Mai există apoi cîţiva „enciclopedişti“ harnici, care şi-au lăsat, în mod evident, casa, masa, meseria, familia, pentru a se muta în diverse studiouri de televiziune. Necăjitul Ciuvică, volubila Tatoiu şi alţii din aceeaşi făină ne-au intrat definitiv în viaţă şi în gînd, au devenit figuri familiare ale serilor noastre, fără de care alunele, berea şi fursecurile vesperale nu mai au nici un haz. De curînd, a apărut pe ecran şi un insolit specialist în finanţe publice, în persoana dlui Mugur Mihăescu (Garcea), invitat la Realitatea TV, alături de dl Mircea Coşea! Alt actor, Eugen Cristea, s-a dovedit necesar în lămurirea afacerii beţigaşelor prezidenţiale. Pentru amendarea sistemului sanitar autohton au fost convocaţi deunăzi trei politicieni, aleşi cu grijă să nu aibă nici o legătură directă cu subiectul. Dl Răzvan Dumitrescu a ştiut însă, ca de obicei, să-i trateze ca un diriginte ironic, bucuros că a chemat la tablă trei corijenţi pentru a-i face de rîs. Slavă Domnului: marele tăvălug al crizei n-a iertat mai nimic, dar a lăsat neatinsă breasla comentatorilor, a căror ubicuitate a reuşit să dubleze canicula printr-o pîrjolitoare febrilitate analitică. Un rău nu vine niciodată singur.

via http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/canicula-televizor

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

Din ciclul, Andrei Plesu placut!