Articolul de mai jos a fost scris in 2005, la moartea tatalui ei, Ion Mociornita. Aparut in Cotidianul atunci.
Esenta… cuvintul dat era lege, o stringere de mina, contract si onoare.

Vineri noapte a incetat din viata tatal meu, Ion Mociornita, ultimul descendent al unei familii de industriasi pentru care cuvintul era lege, o stringere de mina, contract si onoare, nume de familie. Moartea, acest hot care intra in viata tuturor la orice ora din zi sau noapte, a luat cu ea cel mai nobil si generos om pe care am avut onoarea sa il cunosc.

M-am nascut dupa ce el a iesit din inchisoare. Imi spunea des: “Viata mea s-a terminat cind s-a inchis usa de la Jilava in urma mea”. Unii copii erau dezmierdati cu povesti cu zine si feti-frumosi. Baladele copilariei mele erau dramele din inchisoare ale eroilor care au rezistat in fata batailor, ale taranilor inchisi pentru o palma de pamint, ale boierilor care erau umiliti in patru labe sa cerseasca o felie de piine, obligati sa isi bea urina in fata gardienilor. Mai tirziu, cind a iesit din inchisoare, in podul mizerabil unde am crescut, veneau o serie de oameni, fosti fotbalisti ai Clubului Carmen, frizerul de la fabrica si altii sa ne aduca ceva de mincare sau sa il vada. In fabrica de pungi, unde a fost un simplu muncitor, pina si directorul ii saruta mina, caci tatal meu a fost un domn prin sufletul lui pe care nici saracia, nici inchisoarea nu i l-au distrus. Securitatea era un vizitator frecvent in strada din Sfintul Constantin, unde am locuit. Multi ani l-au terorizat si ademenit cu invitatii sa devina turnator al burgheziei de atunci, dar raspunsul lui raminea mereu acelasi. Imi povestea ca, in inchisoare, l-a chemat in birou un ofiter mai spalat si i-a oferit o tigara de lux mare in acele circumstante si l-a invitat sa devina informator. Eu l-am intrebat, imi spunea el, tatal meu, Dumitru Mociornita, mai traieste? El mi-a raspuns „nu“, atunci i-am spus ca, daca ar trai si as accepta, l-as omori eu, iar daca este mort, s-ar intoarce in mormint. Drept recompensa, am primit o flegma in fata, o saptamina la solitar si o bataie care mi-a rupt oasele.

Sa fii om, indiferent de cost!

Aceeasi invitatie i-a fost repetata si atunci cind mama si cu mine am fugit in Canada, amenintarea fiind ca nu ne va mai revedea niciodata, dar raspunsul a ramas mereu acelasi.

Dumnezeu insa are niste legi mai mari decit inchisorile comuniste si turnatorii de serviciu. Am avut privilegiul sa il pastrez in viata mea, iar peste multi ani, cind am avut si eu un baiat, tot Ionel, asa cum ii spuneam, venea noaptea prin frigul canadian, pe care il ura atit de tare, sa ii povesteasca despre zmei si printese. Vocabularul se schimbase, dar valorile ramineau aceleasi: „Sa fii om, indiferent de cost“.

Impostorii democratiei care ne guverneaza

A murit amarit, cu sufletul incarcat de tristete. Amarit sa constate ca, din industriasul Dumitru Mociornita, tatal sau, pentru care avea un cult, au ramas in urma niste oameni fara substanta. Ba mai rau, unii dintre ei, ai caror tati au fost informatori ai Securitatii si care l-au turnat si pe el in 1968, sint expusi astazi la loc de cinste in rol de consilieri prezidentiali dupa 1989, grabiti sa se dezica de orice dorinta de a mosteni ceva din partea lui Mociornita, atunci cind veneau mosierii. Si astazi, cind au prins gustul masinilor de lux, la fel de grabiti sa stearga orice urma si sa revina la profit.

Nu au de ce sa-i revina lui Ionel Mociornita, ca atitia altora care au fost pedepsiti pentru ca au fost oameni si carora nu li s-a dat aproape nimic inapoi. Impostorii democratiei care ne guverneaza nu au ca grija sa stearga pacatele comunistilor.

Tata voia sa vina inapoi si acuma a venit intr-un sicriu. Intuitiv, nu a avut curajul sa o faca cit era in viata, pentru ca nu suporta sa vada fetele copiilor celor care l-au inchis, pozind ca democrati sub diverse sigle politice.

Scrieti adevarata istorie!

Au fost multi aceia care au suferit ca el, au fost tarani, au fost preoti, au fost boieri. In mijlocul orasului, in loc sa se construiasca acea catedrala a kitschului, claditi un monument onorindu-i pe cei peste 600.000 de oameni sau mai multi, care au murit degeaba. Schimbati manualele si scrieti adevarata istorie, asa incit copiii nostri sa stie ca, nu de mult, am avut eroi din care sa isi traga puterea si nu doar lichele si hoti. Sint trista ca nu o sa il mai vad niciodata si nu o sa ii mai aud vocea, dar stiu ca, asa cum inchisoarea, bataile si saracia nu i-au distrus niciodata spiritul, asa si moartea nu va putea niciodata sa mi-l fure pe Ionel. Prin el am invatat ce inseamna puterea compasiunii si oricind, oriunde voi fi, ii voi vedea ochii verzi plini de lumina si de bunatate, care imi vor spune mereu: „Lasa, mama, o sa fie bine, te iubesc! • (Marie-Rose MOCIORNITA)