Blîndeţea […] ţine de puterea noastră de iubire (în sensul de agápe sau caritas) şi este una din manifestările ei, cum spune desluşit Sfîntul Pavel. Am putea crede că este o însuşire înnăscută şi desigur sînt oameni înzestraţi de fire cu mai multă blîndeţe decît alţii. Dar blîndeţea se poate şi cultiva, există înspre ea căi pe care, dacă vrei, le poţi străbate sau poţi fi ajutat să le străbaţi. Trebuie însă din capul locului să ne ferim de o greşită înţelegere: blîndeţea nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranţa vinovată sau cu nepăsarea. Numai că rigoarea morală e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau cu încruntarea justiţiară. De fapt, blîndeţea este înclinarea, firească la unii, dobîndită la alţii, de a evita violenţa. Atît cît este posibil şi legitim. Dar nu ajunge atît: e nevoie de o undă de căldură, de un anume fel de a privi şi de a zîmbi, de cunoaşterea acelui limbaj care este doar al blîndeţii, acela care îţi permite şi să dojeneşti cu blîndeţe. Şi mai este nevoie de ceva esenţial, care ţine de buna înţelegere a lucrurilor omeneşti: nu toţi sîntem la fel şi există o categorie de particularităţi ale fiecărui individ care nu au a cădea sub incidenţa nici unei cenzuri sau interdicţii, cu atît mai puţin sub aceea a unui alt ins, care trăieşte cu amăgirea că numai particularităţile lui sînt licite şi tolerabile, ba chiar că ele fac legea unei convieţuiri.

Omul blînd este deci tolerant cu tot ceea ce nu poate fi obiect de intoleranţă decît pentru oamenii închişi în sinele lor, exclusivişti şi autoritari. Pentru omul blînd chiar unele mici scăderi sau manii, sau obsesii mai mult sau mai puţin copilăreşti, unele deprinderi pot deştepta nu violenţa reprobativă şi represivă, ci o indulgenţă şi o înţelegere asociate cu duioşie şi cu umor, cu sentimentul slăbiciunilor noastre, ale tuturor, privite cu blîndeţe de ochii divini. În Evanghelia după Matei (5, 5), a treia fericire sună astfel: „Fericiţi cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul“, nu spre folosul lor, ca stăpînitori, ci ca trimişi ai Domnului, ca legislatori ai păcii şi ai îndurării, aşa cum spune Scrisoarea lui Iacob (3, 17-18): „Rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei ce aduc pace în lume“, imediat după ce arată că „înţelepciunea care vine din înalt este întîi de toate curată, apoi iubitoare de pace, blîndă, lesne de înduplecat, plină de milă şi de roade bune, fără părtinire şi fără făţărnicie“. Da, blîndeţea adevărată nu e un simulacru, nu este mieroşenie şi zîmbet calp şi autorulPrimei scrisori a lui Petru (3, 4) ştia bine aceasta: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară, ci aceea ascunsă în adîncul inimii omului, în incoruptibilitatea blîndeţii şi liniştii duhului său“. Să nu se creadă că duhul zavistiei lipsea din comunităţile creştine primitive. Altfel de ce ar scrie Sfîntul Pavel celor din Efes (4, 1-2) sau mai degrabă tuturor bisericilor din Asia Mică, ca un fel de enciclică, redactată în timp ce era întemniţat la Roma, prin 61-63: „Vă sfătuiesc… să vă purtaţi… cu toată smerenia şi blîndeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii cu dragoste… să nu apună soarele peste mînia voastră“. […]

Este deci nevoie de o anumită calitate a sufletului, mai degrabă înnăscută, cum spuneam, dar putînd fi şi cultivată, dobîndită ca disciplină interioară, sub puterea meditaţiei la cele omeneşti, a lecturilor, a exemplelor bune sau rele. Astfel că se cunosc cazuri de oameni care au devenit blînzi din neblînzi ce erau. Ceva a coborît asupra lor ca un har. Iar harul cel mai mîntuitor care a coborît asupra lor este blîndeţea faţă de cei slabi şi neapăraţi şi neştiutori. Nu e vorba numai de milă, ci de îndurare delicată şi tandră. A fi rău cu copiii neştiutori şi care vin spre tine cu încredere, a fi grosolan cu bătrînii năpădiţi de neputinţe, cu cei slabi de minte, cu cei speriaţi, cu umilii şi umiliţii pămîntului rătăciţi în Babilon, a răspunde vorbei gentile şi zîmbetului cu încruntare şi întrebării sfioase cu sudalmă, a înghionti pe cel istovit să meargă mai departe, a lovi cu cizma pe cel căzut, toate acestea şi altele ca acestea cîte se petrec la antipodul blîndeţii ne învaţă mai bine decît orice ce este blîndeţea. Şi dacă o echivalăm cu dragostea de care vorbeşte Sfîntul Pavel trebuie să repetăm după el: „Iar acum rămîn credinţa, speranţa, dragostea, acestea trei: dar, dintre toate, cea mai mare e dragostea“ (I,Corinteni, 13, 13). Contrariul ei l-am văzut operînd în lume – şi mirosea a infern. Infernul nu ca loc de pedeapsă: infernul ca virtualitate perpetuă a naturii omeneşti. Din păcate, cazurile cele mai frecvente de relaţii între oameni, fie în sfera privată, fie în cea publică, se desfăşoară sub semnul irascibilităţii şi violenţei. Nu mă refer la conflicte grave şi nimicitoare, la extreme brutalităţi, la bellum omnium contra omnes. Mă refer la violenţa măruntă şi cronică, la cîte vorbe grele sau muşcătoare schimbăm între noi, insulte, injurii, calomnii, imprecaţii, blesteme. Pentru pricini mărunte, şi care în cele mai multe cazuri revin în fiecare zi, umplînd cu zgomotul lor zadarnic şi strident anii şi vieţile noastre. Dumnezeule mare, cît de mult şi cît de prosteşte ne putem certa şi tot certa, şi pentru ce?

Sursa Petru Cretia. Via Anca H. Foto.