Am vrut sa-ti dedic postarea, dar sigur vei simti dedicatia, fara sa-ti dau numele …
Parintele Nic olae Steinhardt, Daruind vei dobandi
Timpul smochinelor
(Belşugul vieţii)
Domnul, aşadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau şi cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu porumbei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflam pe Hristos în momente de mare tensiune şi efervescenţă, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul curăţirii templului de “tâlhari”, în preajma tragicului deznodământ al misiunii Sale pământeşti. Starea aceasta de spirit – încleştată şi nezăbavnică – pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia: “S-a îmbrăcat cu dreptatea ca o platoşă şi a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca şi cu o haină şi S-a înfăşurat în râvna Sa ca într-o mantie” şi “Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Is. 59, 17; 63, 5).
Mânecă, deci, dimineaţa din Betania şi pe drum flămânzeşte. Şi vede, fiind încă în depărtare, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi roade. Dar Îl aşteaptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu ştie că “nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că puteau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos![1] Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.
Ce se poate înfăţişa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A oropsi şi usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuşi recunoaşte că “nu era timpul smochinelor”. Dacă era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raţionează cugetul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori şi credincios. Îi uneşte aici şi acum pe amândoi – pe necredincios şi pe credincios – comuna împotrivire a insului normal in faţa unui act de vădită inechitate; şi cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speţa apare atât de sobră şi de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla.
Se întâmpla însă cu pilda smochinului ceea ce are loc şi în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise şi principii juste însă nedeosebitoare de situaţii diferite prin însăşi natura lor – şi de aceea false. Paradoxul zis al cretanului mincinos şi alte exemple de logică aparent absurdă n-au putut fi soluţionate până ce logicienii nu şi-au dat seama că există adevăruri complexe ori “absurdităţi” care nu-şi află explicaţia dacă nu se recurge la teoria nivelelor. Ea constată că o aceeaşi formulare poate fi exactă la un nivel de gândire (şi percepere a realităţii) şi inexactă la un altul, confuzia iscându-se numai când, prin nesăbuită şi îndărătnică simplificare, refuzăm a observa că zisul paradox absurd (al cretanului) implică soluţii diferite pe diverse planuri cognitive şi perceptibile, la succesive stadii de generalizare.
Tot astfel, şi în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decât în aritmetica numerelor finite, şi tot-i numai uimire şi paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracţiile nu modifica totalul. În hotelul cu infinit de multe camere – zis hotel al lui Hilbert – problema găzduirii unor noi călători nu se pune chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepţia nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera 1 în camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 s.a.m.d., creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilităţi locative.
Pericopa smochinului se cade a fi şi ea supusă unui tratament analog, înţelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşti plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia de care abia ne-am însoţit prin nuntă.
Mereu şi în orice clipă este vremea – şi acum este – a răspunde “Iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, şarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative şi nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaşte soroace şi pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul şi el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cereşti. Reacţiile “robustului simţ comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spaţiotemporalităţii (sunt date peste cap); şi tot aşa nici în dezlegarea încifrărilor duhovniceşti. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilităţii integrale enunţate de André Gide nu se aplică mai la propriu şi mai desăvârşit decât în relaţiile dintre făptură şi Ziditorul ei. Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălţămintea în picioare, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă.
There is always time for good manners, zicala aceasta, de largă circulaţie în sudul Statelor Unite, ne poate fi pildă şi temei: se cade să avem întotdeauna timp pentru a ne comporta cuviincios, pentru a da dovadă de bune deprinderi[2]. După cum în textul de la Matei 5, 25 (“Împacă-te cu pârâşul tău degrabă până ce eşti cu el pe cale …”), pârâşul – potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Bălan: Convorbiri duhovniceşti, 1984 p.111) – nu este decât conştiinţa noastră care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem încă pe calea acestei vieţi ori după cum din înseşi cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 şi urm.; Marcu 4, 3 şi urm.; Luca 8, 5 şi urm.) rezultă că locurile unde cad seminţele semănătorului reprezintă inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (şi datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-şi precupeţi înnăscuta putinţă: a răspunde în orice caz, repede şi cu sârg, oricărui apel al divinităţii sau al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. (În chip analog este şi călătorul rănit din parabola samariteanului milostiv; iar preotul şi levitul sunt smochinii neroditori de milă, de luare aminte la suferinţa altuia şi de răgaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.)
Nu putem culege scuze nici din cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: ţarinile, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu-s, când sună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), deci chichiţe legaliste şi pretexte procedurale: de aceea şi îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu şi – cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios. Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Orice neascultare este vinovăţie; şi orice neîmplinire a poruncii ori solicitării de acelaşi calificativ se învredniceşte, fie ea însoţită de argumentele cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absenţă motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carenţă, legitimă apărare, scuză legală. Bogăţia (parabola tânărului bogat: Matei 19, 16 şi urm.), ogoarele, dobitoacele, căsătoria, până şi pietatea filială se şterg la ivirea Domnului.[3]
Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obşte şi de şart. Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abuzivă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin. Oricând, oriunde, în orice împrejurare omul e ţinut (şi de data aceasta verbul îşi redobândeşte ipostaza lui nobilă) să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi ori la slujirea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparaţie mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bogăţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţelesurile). Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui[4]. Şi vai de cei ce nu procedează aidoma fraţilor Simon şi Andrei (Matei 4, 20: “iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “şi plecând Iisus de acolo a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vin-o după Mine, Şi sculându-se a mers după El.”). Repede, de îndată, fără şovăială, toate lăsându-le baltă ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptăţită, de firească[5]. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.
Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar!
Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă şi ruşine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi nemulţumit de sine. Dar priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecatei lui scadenţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de porumbei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaş de sfinţenie. (Din palida lor aşchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, în jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaş, Hristos e, să nu uităm, într-o fază mai curând dreaptă decât milostivnică: aşa încât pe unii cu biciul îi alungă, iar pe celălalt îl afuriseşte.
Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfectă şi statornica metodă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înţelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat şi El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.” Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudenţă şi delir, răspuns calm şi stângace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se numeşte Hristos. Hristos acum şi de-a pururi. Hristos “cu timp şi fără timp”. Hristos, deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al Timpului.
[1] Atenţie: a nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o nenorocire, un blestem cumplit, o năpastă.
[2] Cp. Camil Petrescu: Condamnat la moarte şi dus spre eşafod, nu aş spune prietenului care m-ar opri în drum: acuş nu am timp să stau de vorbă cu tine.
[3] Şi imposibilitatea se nuanţează: nu i se cere omului imposibilul fizic (unuia care cântăreşte 70 kg să ridice 200 kg), i se cere imposibilul posibil, cel moral adică (să-şi iubească vrăjmaşii, să se lepede de sine, să-şi jertfească singurul fiu), în conformitate cu modul cum Paul Claudel defineşte divinitatea: “De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte.”
[4] Mai mare este dragostea decât pravila îi spune protosinghelul Ghervasie Hulubariu Părintelui Ioanichie Bălan (Convorbiri duhovniceşti, pag. 347) şi continuă: “ Când cineva iţi bate la uşă, lasă-ţi pravila, deschide-i uşa…” Smochinul nu şi-a lăsat pravila, ci mai vârtos în sine şi-n fire s-a încuiat.
[5] În tabloul lui Caravaggio, Chemarea lui Matei, pe masa vameşului stau sumedenie de hârtii şi fişicuri de bani, iar în juru-i oameni care aşteaptă, cu treburi. Vădit e că abrupt se va despărţi de toate şi de toţi.
Poza.