“Imi vine in minte faptul ca, la inmormantarea prietenului meu nimeni nu a vorbit despre ce manager minunat era si cu cat a crescut firma sub indrumarea lui. Toti cei de fata au vorbit despre  puterea lui, energia lui, curajul lui, despre relatiile lui cu ceilalti oameni. La sfarsitul vietii nimanui nu ii pasa cat de mare ti-a fost salariul, nimeni nu isi aminteste despre masina cuiva, casa cuiva, sau dimensiunile contului din banca. Toti vorbesc despre umanitate, despre timpul petrecut alaturi de cei dragi si despre felul in care s-a comportat cu ei.”

de aici http://smartwoman.hotnews.ro/confesiunea-unui-prizonier-in-propriul-corp-cel-mai-important-lucru-pe-care-l-a-facut-cartea-mea-a-fost-sa-salveze-o-viata.html

„Am pierdut un milion de euro din lăcomie în imobiliare, unde am intrat pentru că toată lumea scotea bani. Am intrat târziu şi am pierdut. Acum tot ce vreau e să scap odată de ce mai am de vândut şi să continui să fac ce îmi place. Nu voi mai face niciodată afaceri decât cu ce îmi place şi nu pentru bani. Banii vin dacă faci ce trebuie“, adaugă Daniel Guzu.

de aici http://businesscover.ro/daniel-guzu-am-pierdut-un-milion-de-euro-din-lacomie-nu-mai-fac-afaceri-decat-cu-ce-mi-place

de aici http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Marketing_7_348035197.html

La noi, s-a înţeles că marketingul e o şmecherie fără reguli.

De curând, am dat un interviu pentru „Evenimentul zilei”. Se descoperise un document din care rezulta că, în 1983, pe când eram în Germania, mi s-a propus să lucrez la Europa Liberă. În vederea eventualei mele angajări i se ceruse părerea criticului literar Ion Negoiţescu, pe care nu-l cunoscusem încă personal, dar care se afla, de ceva timp, în Occident. Acestea erau faptele. O colaboratoare a gazetei m-a rugat să le comentez. Interviul a devenit însă epopeic. Am fost întrebat o mulţime de alte lucruri şi am făcut greşeala de a consimţi să răspund. Într-unul dintre pasajele textului a venit vorba (se putea?) şi de Traian Băsescu. În economia ansamblului, pasajul cu pricina ocupa cam 1%. Spuneam că am văzut, la un moment dat, la

CNSAS, o notă a căpitanului de vas Băsescu, care nu incrimina politic pe nimeni şi, deci, nu era o probă de poliţie politică. Mai spuneam că, spre deosebire de ceilalţi doi preşedinţi pe care i-am avut, Traian Băsescu este influenţat de servicii mai ales pe linia simpatiei sale pentru uniforme şi militărie. Spuneam, în sfârşit, şi că am plecat de la Cotroceni când am înţeles că preşedintele nu avea nevoie de consilieri, ci de ordonanţe. Dar, repet, tema şi substanţa propriu-zisă a interviului erau de cu totul altă natură.

Ce a urmat? Mai întâi, s-a publicat un articol despre Ion Negoiţescu, la sfârşitul căruia se anunţa apariţia iminentă a interviului meu. Articolul avea însă următorul titlu: „Andrei Pleşu, «agăţat» în dosarul homosexualului Negoiţescu”. O dublă înşelătorie. Mai întâi, conţinutul articolului era legat, preponderent, de Ion Negoiţescu, astfel încât folosirea numelui meu în titlu era arbitrară. Cititorului i se promitea ceva şi i se oferea altceva. În al doilea rând, formularea intenţionat ambiguă, sugerând amestecul meu în afacerea homosexualităţii lui Negoiţescu, avea darul de a crea o confuzie (socotită, probabil, „vandabilă”), imediat speculată de o sumedenie de forumişti belicoşi.

Alte publicaţii s-au grăbit să semnaleze şi să comenteze interviul meu, tipărind, cu litere de-o şchioapă, titluri de genul: „Nota lui Băsescu către Securitate, văzută de Andrei Pleşu”, „Pleşu îl atacă pe Băsescu în «Evenimentul zilei»”, „Băsescu e influenţat de servicii” etc. Cu alte cuvinte, gazetele îşi urmăreau consecvent programul şi obsesiile, folosindu-mă ca „materie primă”, falsificând tematica interviului, modificând centrul de greutate al spuselor mele, transformând episodicul în esenţial şi suspendând contextul frazelor citate. Pe scurt, se considerau îndreptăţite să-şi manipuleze, ireverenţios, interlocutorul şi să caricaturizeze adevărul de dragul unei presupuse creşteri a rating-ului.

Sunt, cu siguranţă, vinovatul numărul unu. Plec de la ideea bunei-credinţe şi a profesionalismului. Practic, ca să spun aşa, „prezumţia” de încredere. Am să mă învăţ minte. Cel mai înţelept ar fi, poate, să nu mai dau interviuri. Am cerut, totuşi, oarecari explicaţii. Mi s-a spus că e vorba de „marketing”. După capul meu, marketingul e tehnica de a vinde bine un produs. A vinde bine înseamnă a face o reclamă convingătoare produsului, a-l ambala atrăgător, dar şi a-ţi asigura credibilitatea faţă de potenţialii clienţi. La noi, s-a înţeles că mar-

ketingul e o şmecherie fără reguli. Că e abilitatea de a păcăli clientul. Că dacă vrei să vinzi castraveţi, eşti liber să-i oferi sub eticheta „pastramă”. Nu-ţi pasă dacă clientul o să te înjure. Sau dacă îl pierzi. Important e să dai lovitura. Măcar o dată! Sau, mă rog, câtă vreme ţine figura.

de aici http://www.radugeorgescu.ro/2010/10/02/virusul-stuxnet-%E2%80%93-despre-cyberwar-si-centrale-nucleare/

Virusul Stuxnet – despre cyberwar si centrale nucleare

Centrala atomica iraniana de la Bushehr

Cand iranienii s-au apucat sa construiasca centrala atomica de la Bushehr, prin 1970, au cerut ajutorul nemtilor. Lucrurile nu au decurs prea bine asa ca pana la urma s-au apucat sa-l construiasca printr-un acord cu guvernul rus – totusi, celebra companie germana Siemens a livrat majoritatea aparaturii de control pentru reactor, inclusiv soft-urile.

Un subiect controversat, oprit si restartat de multe ori de-a lungul timpului, reactoarele nucleare de la Bushehr sunt inca inoperative, 30 de ani mai tarziu.

Este posibil ca acest lucru sa fie datorat, printre alte lucruri, unui virus informatic denumit Stuxnet.

Un virus deosebit

In iulie 2010, firma VirusBlokada din Belarus anunta (http://www.secureblog.info/files/new_rootkit.pdf) descoperirea unui nou virus de computere, ce parea sa faca niste lucruri foarte interesante. In principal, anuntul spunea ca acesta include o componenta de ascundere („rootkit”) care este semnata cu un certificat digital valid de la RealTek. Acest lucru are mai multe implicatii foarte serioase si este deja un eveniment major in sine. Certificatele digitale sunt folosite aproape peste tot in ziua de astazi, pentru autentificare. In esenta, un driver semnat de RealTek inseamna ca este scris de RealTek, o firma reputabila, deci ar trebui sa fie OK sa il instalam – mai mult, Windows-ul ii ofera automat un alt nivel de incredere in momentul in care o semnatura digitala este prezenta.  Cum poate ajunge un virus sa fie semnat cu un certificat digital valid de la o firma serioase de hardware? In esenta, ar fi doua posibilitati: cineva (sau ceva) a reusit sa fure certificatul digital sau, firma respectiva l-a vandut in cunostinta de cauza catre autorii virusului. Desigur, cand vine vorba de RealTek, a doua varianta este putin probabil, deci ramane prima optiune. Acest lucru a devenit si mai probabil in momentul in care o a doua versiune a fost descoperita, ce folosea de aceasta data un certificat digital furat de la firma JMicron.

Un virus de 1,000,000$

Dupa anuntul respectiv, firmele de securitate din toata lumea au inceput sa analizeze virusul nou, denumit Stuxnet. Descoperirile nu au incetat sa apara. Pe langa faptul ca avea un driver semnat de RealTek, care era folosit pentru a ascunde infectia in sistem, virusul folosea o metoda noua pentru a se raspandi – fisiere cu extensia LNK si o vulnerabilitiate in Windows care permitea executia automata a programului de pe un memory stick in momentul in care acesta era explorat. Ca idee, trebuie mentionat ca o vulnerabilitate de acest gen se vinde cu bani grei pe piata neagra, ajungand pana la 250,000$. Pe masura ce timpul trecea lucrurile deveneau din ce in ce mai ingrijoratoare. Pe langa vulnerabilitatea de tip 0-day legata de fisierele LNK, am mai descoperit in virus inca 2, pe care le-am raportat imediat la Microsoft. In paralel, alti cercetatori au mai descoperit o vulnerabilitate 0-day, ridicand totalul la 4. Ca sa fie mai clar pentru toata lumea, pana acum vorbim de aproximativ 1,000,000$ investiti in acest virus, doar pentru vulnerabilitatile exploatate.

„Return of investment” – cati bani poti face cu o investitie de 1,000,000$?

Lucrurile s-au complicat si mai mult cand a fost descoperit faptul ca virusul pare sa atace sistemele de control industrial de tip SCADA. SCADA este prescurtarea pentru „supervisory control and data acquisition” si reprezinta o clasa de sisteme folosite pentru control industrial, de la apa, curent, lumini de trafic pana la centrale atomice. Pe masura ce analiza progresa, s-a descoperit ca virusul nu ataca orice fel de sisteme SCADA, ci in particular, o versiune a unui soft creeat de Siemens, denumit SIMATIC WinCC.

Poate parea un pic ciudat faptul ca aceste descoperiri s-au intamplat de-a lungul a doua – trei luni, insa este pefect normal. In ziua de azi, analiza unui virus complex, precum este Stuxnet, poate dura luni si chiar si dupa 5-6 luni, este posibil ca sa fi ramas inca fragmente de cod neanalizate.

Pentru a intelege cum functioneaza interactiunea cu sistemele SCADA, sunt necesare echipamente si soft in valoare de 40-50,000$, suma pe care o putem adauga usor la costurile dezvoltarii virusui. In mod clar, autorii acestuia au avut cunostinte de varf despre functionarea sistemelor respective si acces la sisteme controlate de SIMATIC WinCC.

Revenind la interactiunea virusului cu sistemele SCADA, poate cea mai interesanta descoperire a fost ca acesta nu incearca sa fure informatii. Initial s-a crezut ca este un virus ce spioneaza sistemel industriale si fura planuri ale acestora. Socul a fost in momentul in care s-a descoperit ca nu fura planuri ci saboteaza functionarea unui anumit sistem de control.

Actiuni explozive

Desigur, ne putem intreba, ce anume se poate face cu un virus care a costat peste 1 mil de dolari si care saboteaza sisteme industriale?

Explicatia poate fi socanta, insa marcheaza un moment unic in istoria virusilor informatici – momentul in care avem confirmare a razboiului cibernetic intre state.

Mare majoritatea a virusilor ce apar in zilele noastre sunt facut sa fure informatii, care pot fi ulterior vandute. Stuxnet nu a fost scris sa fure nimic si a costat foarte mult, insa pare sa saboteze un anumit sistem industrial.

Ce sistem ar putea fi acesta?

Victimele

Daca ne uitam la lista cu tarile care au fost infectate (http://www.securelist.com/en/blog/325/Myrtus_and_Guava_the_epidemic_the_trends_the_numbers), putem observa ca acesta este un pic anormala. India este un candidat popular, insa Iran-ul nu este. Foarte rar exista epidemii in Iran; in plus, trebuie sa ne gandim ca Stuxnet nu se raspandeste pe Internet ci doar in retelele locale. In esenta, asta inseamna ca cineva a fost foarte activ in a incerc sa-l raspandeasca in Iran, prin metode ce au implicat prezenta fizica la locul faptei.

Desi nu exista dovezi directe, tintele cele mai probabile in Iran pentru acest virus sunt reactoarele nucleare de la Bushehr si centrala de imbogatire a uraniului de la Natanz. Ambele au avut probleme recent: „Delay hits Iran Bushehr plant” http://english.aljazeera.net/news/middleeast/2010/09/2010929145616730389.html si “Iran’s Natanz Nuclear Facility Suffers Growing Pains” –  http://blog.heritage.org/2010/02/11/iran%E2%80%99s-natanz-nuclear-facility-suffers-growing-pains/.

Alte stiri interesante:

• 16 iulie 2009: “Iran’s nuclear chief resigns” http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/iran/5845080/Irans-nuclear-chief-resigns.html
• 22 septembrie 2010: “Russia rules out supplying missiles to Iran” – http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/russia/8018500/Russia-rules-out-supplying-missiles-to-Iran.html
• 27 septembrie 2010: “Iran confirms Stuxnet cyber attack – “http://www.h-online.com/security/news/item/Iran-confirms-Stuxnet-cyber-attack-1096552.html

A fost sau nu a fost

Poate cea mai mare intrebare care ramane este daca virusul a functionat sau nu. Conform datelor pe care le avem, primele infectii au avut loc anul trecut prin iulie, aproximativ in aceeasi perioada cand seful programului nuclear al Iranului a demisionat. Anul acesta, in septembrie, Rusia a anuntat ca nu va mai vinde Iranului rachete cu care sa apere centralele impotriva atacurilor din aer. In acelasi timp, probleme sunt anuntate si la Bushehr si la Natanz.

In virusul Stuxnet exista o verificare de conditie, care determina daca virusul ruleaza pe sistemul corect, identificat dupa o semnatura specifica. In cazul in care aceasta semnatura este detectata, rutina de cod intoarce valoarea “DEADF007” in hexa, care se poate citi ca “dead fool”. In acelasi timp, virusul introduce un cod in procesoarele de control care are ca rol principal ignorarea unor mesaje potential de alarma, care ar putea sa semnaleze supraincalzirea unui sistem sau o alta conditie critica. Moment in care se intampla… “dead fool”.

Lumea de dupa Stuxnet

Ce este clar in cazul nostru, este ca avem de-a face cu niste atacatori ce dispun de resurse substantiale (milioane de $) pe care sunt dispusi sa le investeasca intr-o arma informatica de precizie chirurgiala. La prima vedere, planurile nu au functionat foarte bine: reactoarele nu au explodat si acum toata lumea stie despre atac. Este posibil ca atacatorii, suparati de esec, sa fi fortat la nivel politic afacerea cu rachetele de aparare, pentru a putea rezolva problema in mod conventional. La adresa http://en.wikipedia.org/wiki/Nuclear_program_of_Iran putem citi un lucru interesant:

“During the Iran-Iraq war, Iran’s Bushehr reactors were damaged by multiple Iraqi air strikes and work on the nuclear program came to a standstill. Iran notified the International Atomic Energy Agency of the blasts, and complained about international inaction and the use of French made missiles in the attack.[66][67] “

Asadar, au mai fost incercari in trecut de a bloca constructia reactorului, insa nu tocmai “elegante”. Este posibil ca intr-un moment ulterior sa se fi gasit o alternativa mai eleganta: un virus informatic capabil sa dea peste cap sistemele de control germane de la Siemens si sa produca cel putin la fel de multe pagube ca un atac conventional. In momentul in care acesta a esuat, s-a revenit la vechile metodele.

Desigur, povestea prezentata aici este doar a mica bucatica din puzzle – cautand pe net, pot fi gasite multe alte evenimente care se integreaza usor in timeline.

In mod cert insa, Stuxnet marcheaza momentul in istorie in care superputerile au inceput in mod serios razboiul rece “cybernetic”. Ce va urma, oare? Sau, cine va fi urmatoarea victima?

It’s always inspiring to see an entrepreneur hit upon an idea that solves two problems at once. Case in point: New York-based Solve Media. Combining websites’ need for user authentication with advertisers’ ongoing need for consumer attention, the company has launched a captcha-style tool that addresses both ends.

Rather than the nonsensical text or words in difficult-to-read fonts used by most captcha tools — typically requiring about 14 seconds for users to negotiate — Solve’s Type-Ins tool achieves website user verification by asking users to type in advertising text instead. The ad is simply placed where the cryptic text would be, and users must enter into a box the text presented within quotation marks — typically a brand message. (For security, slight variations in pixelation mean that no two Type-Ins are the same, according to a report in AdAge.) The process takes only 7 seconds using Solve’s system, yet advertisers are guaranteed to have the user’s attention for that full time. The result, according to Solve, is no less than 1,200 percent greater message recall than is typically achieved with a banner ad.

Ads get remembered, websites verify their users, and ad revenue gets shared between Solve and its publisher partners. Advertisers and web publishers: what’s not to like? 😉

Website: www.solvemedia.com

de aici http://springwise.com/marketing_advertising/solvemedia/

de aici http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/lehamitea-entuziasmul

Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de vorbă despre asta? Există cu siguranţă soluţii, şanse de redresare, oameni capabili. Numai să vrem! Ascultam şi simţeam cum mi se adîncesc cearcănele. Am mai primit, în ultima vreme, proiecte de reajustare naţională. Unele coerente, cele mai multe romanţios-utopice. Unele izvorîte din exasperare, altele – dintr-o iritantă supraevaluare a competenţelor proprii, altele cvasimistice. În toate aceste cazuri, dar mai ales în cazul tinerei juriste cu care stăteam de vorbă faţă către faţă, eram stingherit să reacţionez obosit, sceptic, demobilizator. Dar îmi era imposibil să cauţionez o specie de entuziasm pe care, după ’89, l-am împărtăşit şi eu, dar care s-a dizolvat, încet-încet, într-o luciditate mai curînd amară. Nu că mi-am pierdut orice speranţă, nu că m-am resemnat să supravieţuiesc marginal, fără participare şi fără iluzii.

Dar nu (mai) cred în reţete grandioase, cu rezultat garantat, nu (mai) cred în posibilitatea unei reaşezări durabile a lucrurilor prin viziuni paşoptiste şi personalităţi providenţiale. N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg. N-am putut deci să-i spun tinerei juriste decît atît: feriţi-vă de tonul mesianic. Lucraţi conştiincios în ograda priceperii dumneavoastră, fără planuri de mîntuire universală, fără aşteptări nerealiste. Mă tem că, la această oră, soluţia nu poate veni de la mari aglutinări de energie, de la organizaţii militante, partide, „grupuri de iniţiativă“, apeluri eroice. Trebuie mai curînd să reîncepem de la buna îndărătnicie a responsabilităţii individuale, de la onestitate privată, hărnicie, exercitare tenace a propriilor aptitudini. A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, „a-ţi face bine treaba“, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale e, deocamdată, mai productiv decît a te epuiza în acţiuni de masă, în activism public, în vervă agitatorică. Cîteva milioane de cetăţeni conştiincioşi pot schimba ţara în mai mare măsură, cred, decît o echipă de „manageri“ euforici.

E totuşi straniu că entuziasmul excesiv, scuzabil prin juvenilitate şi bună-credinţă, n-a reuşit să mă contamineze, dar că oboseala mea cronică a fost mai curînd vindecată de reprezentanţii taberei opuse: aceea a nevroticilor, a pesimismului neptunian, a lehamitei. Entuziaştii au, măcar, în priviri, o anumită lucire de candoare. Vor ceva, sînt gata de atac, aspiră la o rezolvare. Victimele lehamitei plimbă peste lume o privire obturată de cataractă. Nu se poate trăi pe bază de suspin. Nu se poate delega tot ce e eşec personal, sau comunitar, asupra soartei neprielnice. Lehamitea, cunoscută de monahi drept „acedie“, oboseală a inimii, suspensie a reperelor, „noapte duhovnicească“ e un fel de a-ţi trăi, anticipativ, dispariţia. Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt, săracii îşi asumă, inerţi, sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic, salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e îngălat, preşedintele e simultan prea autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea televiziunilor exală o miasmă de mahala, prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea mulţi români trişează sau fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment, cîrciumile sînt pline. Da, avem oricînd suficiente motive de disperare. Dar lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă. Preferabil ar fi un acces de iritare vitală, un scurt moment de furie trezitoare. Întîi, împotriva propriei noastre netrebnicii. Apoi, împotriva lehamitei înseşi. Aflu din dicţionare că „lehamitea“ e un cuvînt de provenienţă bulgărească (liha-mi-ti, „mi-e silă, m-am săturat“). Avem o mulţime de lucruri de învăţat de la vecinii noştri. Nu era musai să ne blocăm într-o lamentaţie.

Jungla urbana:
http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/dorel-de-timisoara-au-demolat-cativa-pereti-fara-sa-le-pese-de-trecatori.html