O fiinţă umană se apropie de altă fiinţă umană, o ia de gât şi o dă gospodăreşte cu capul de perete. Îi mai trage celui căzut un şut în plină figură şi-şi vede de treabă, adică se duce să danseze. Celălalt îşi vede şi el de treaba lui, se duce purtat pe braţe, în comă, la reanimare. Atacatorul a făcut totul public, în câteva secunde, cu o rutină liniştită, ca şi cum ar fi apăsat pe clanţă, ar fi deschis o uşă şi ar fi închis-o la loc.

Scena aceasta se repetă tot mai des sub diverse forme, de un număr înfiorător de ori, pe întreg teritoriul României. Femei, poliţişti, tineri, bătrâni, loviţi cu sălbăticie mecanică, umpluţi de sânge, călcaţi în picioare pentru că mergeau prea încet, pentru că deschid gura când vorbesc sau pentru că erau pe-acolo. O uriaşă nepăsare ucigaşă faţă de om, pentru care legea nu mai e decât un epitaf. Citate din textele de lege corespunzătoare decesului ar trebui scrise pe morminte ca în Cimitirul Vesel de la Săpânţa.

În jumătatea de veac de când trăiesc în Bucureşti n-am văzut vreun accident grav pe Magheru sau pe Ana Ipătescu. Acum, în inima României, maşini care rup cu 100 pe oră stâlpi şi copaci, morcovi negri de metal, intră pe trotuar şi omoară oameni care nici n-au când să ştie că mor. Maşinile, având la volan, se pare, câte un biped, se năpustesc asupra grupurilor de nuntaşi de pe marginea drumului, asupra inspectorilor aflaţi în parcare, ajung cu roţile din faţă pe masa din sufragerie în casele de lângă drum, spulberă femei, copii şi bebeluşi de o lună pe trecerile de pietoni. Ce să-i mai spui copilului, să aibă grijă pe unde traversează?

Ţara noastră are febră/De pietoni călcaţi pe zebră, ar trebui să sune nişte lirică contemporană angajată, de recitat la şcoală.

Şi nu e vorba doar de gipuri, beemveuri sau audi. Inşi cu loganuri, ba chiar cu dacii stinghere ca a mea, se suie pur şi simplu pe tine, vor să piei din calea lor unde-oi şti, prima regulă de circulaţie este dă-te la o parte că trec eu. Femeile la volan beneficiază în mod regulat, că au greşit sau nu, de valuri de obscenităţi desenate cu gura şi cu mâna. L-aţi văzut pe junele avocat, nu interlop, nu urmărit general, avocat oprit de poliţişti, cum îi anunţa că l-au deranjat, că n-are timp de ei? Dar pe insul care, stopat în ultimul moment pe Autostrada Soarelui, în vreme ce circula ca urina boului după 9 beri, răspunde reporterului că i se rupe lui de lege, o să scape şi de data asta şi o să conducă din nou cu alcoolul în cap, că aşa îi place lui?

Fenomenul de disoluţie a autorităţii, despre care începeam să scriu cu 12 ani în urmă, se apropie tot mai mult de culme. El generează altul, şi mai hidos: disoluţia umanului, la scara întregii societăţi. Într-o ţară în care şeful statului e un promotor al şpriţului la volan, al capului şi dosului de labă în gură şi în care presa e încadrată la ameninţări pentru siguranţa naţională, cetăţenii devin cel mai mare pericol la adresa siguranţei naţionale a concetăţenilor lor. Derbedeismul instalat de ani de zile la cel mai înalt nivel eliberează, prin rezonanţă, rezervele de agresivitate şi urâţenie lăuntrică ale acestei naţii. Până să-i termine guvernul, românii se grăbesc să se lichideze între ei. Cool.

Un membru al Parlamentului – figură marcantă a comunităţii româneşti, rome, culturale şi politice – se arată, într-o dezbatere acută, foarte supărat pe poporul român, care e lipsit de cultură (vezi sondajele recente, din care rezultă că 42% dintre concetăţenii noştri cred că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului), necivilizat, incapabil de discernămînt politic (vezi consecvenţa cu care alege întotdeauna pe cine nu trebuie), pe scurt, subdezvoltat intelectual, inapt moralmente, opac la orice tentativă pedagogică. Şi asta dintotdeauna. Deşi sînt, în general, alergic la retorica patriotardă, la naţionalismul lăcrămos şi xenofob, mă simt, brusc, abuzat… Şi eu sînt uneori exasperat de netrebniciile autohtone, de gosolănie, miticism, descurcăreală, băşcălie demolatoare, fudulie şi somnambulism. Dar iată că duhul comunitar se răzbună: mă hărţuieşte, mă aţîţă, mă provoacă. Adică, stai niţel: poate veni un politician oarecare să ne pună în cîrcă toate relele lumii? Să ne facă vinovaţi pe toţi de indigenţa cîtorva găşti? În loc să-şi pună, măcar de ochii lumii, niţică cenuşă în cap, să bruftuiască, sever, niscaiva căpetenii inepte (printre care, vrînd-nevrînd, se prenumără), dumnealui dă de pămînt cu naţia întreagă şi ne condamnă, mă-nţelegi, la un viitor sumbru, invocînd un soi de handicap genetic. Că alegem prost cînd e vorba de partide şi de preşedinţi? Păi, din ce să alegem? Alegem din ce ni se oferă. „Piaţa“ politică nu are decît tarabele pe care le are. Dacă ai de ales între prune stricate şi roşii storcoşite, între mere viermănoase şi cartofi putreziţi, recursul la inteligenţă şi discernămînt e inutil. Degeaba pofteşti la trufandale fragede, la fructe frumos pîrguite, la legume virginale. Iei ce se găseşte. Te gîndeşti la răul cel mai mic, te bazezi pe noroc. Şi, la o adică, te înşeli. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva o zarzără fără gust n-ar fi fost mai bună decît un castravete prea acru. Pe scurt, nu de „cultură“ e vorba, nu de indigenţă mentală, ci de o proastă alcătuire a administraţiei şi a guvernării. De tupeul iresponsabil al unor incompetenţi care au ocupat scena şi nu vor s-o mai părăsească. Şi, poate, de lehamitea generală, care nu mai are putere şi chef să reacţioneze. Ideea că lucrurile nu merg pentru că nu ştim destulă astronomie şi ignorăm cronologia dinozaurilor e ridicolă. Un amic mi-a trimis, de curînd, rezultatele unor sondaje „culturale“ printre studenţii americani. Rezultă că cei intraţi în universităţi anul acesta cred că Beethoven este numele unui cîine, că Michelangelo e un virus informatic şi că Cehoslovacia n-a existat niciodată. Şi totuşi Statele Unite funcţionează onorabil. Oricum, ceva mai bine decît noi…

*

Nu încetez să mă uimesc cînd văd pe cine invită în talk-show-urile lor moderatorii posturilor noastre de televiziune. Care le sînt criteriile? Ce vor de fapt? Ce înţeleg ei prin „expertiză“, „competenţă“, „profesionalism“? M-am mai mirat şi altădată de apariţiile repetate ale lui Vadim Tudor, luat în serios pe diverse canale, în ciuda prestaţiei sale mereu previzibile, un amestec gălăgios de haos mental, grobianism şi gargară. Adormitoare, deşi abundente în decibeli, grotesc mincinoase, comice în fond, intervenţiile acestui politician scăpătat par să fie, pentru unii, indispensabile. În acest context, mă mir cum de a dispărut inenearabila Daniela Buruiană. Mai există apoi cîţiva „enciclopedişti“ harnici, care şi-au lăsat, în mod evident, casa, masa, meseria, familia, pentru a se muta în diverse studiouri de televiziune. Necăjitul Ciuvică, volubila Tatoiu şi alţii din aceeaşi făină ne-au intrat definitiv în viaţă şi în gînd, au devenit figuri familiare ale serilor noastre, fără de care alunele, berea şi fursecurile vesperale nu mai au nici un haz. De curînd, a apărut pe ecran şi un insolit specialist în finanţe publice, în persoana dlui Mugur Mihăescu (Garcea), invitat la Realitatea TV, alături de dl Mircea Coşea! Alt actor, Eugen Cristea, s-a dovedit necesar în lămurirea afacerii beţigaşelor prezidenţiale. Pentru amendarea sistemului sanitar autohton au fost convocaţi deunăzi trei politicieni, aleşi cu grijă să nu aibă nici o legătură directă cu subiectul. Dl Răzvan Dumitrescu a ştiut însă, ca de obicei, să-i trateze ca un diriginte ironic, bucuros că a chemat la tablă trei corijenţi pentru a-i face de rîs. Slavă Domnului: marele tăvălug al crizei n-a iertat mai nimic, dar a lăsat neatinsă breasla comentatorilor, a căror ubicuitate a reuşit să dubleze canicula printr-o pîrjolitoare febrilitate analitică. Un rău nu vine niciodată singur.

via http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/canicula-televizor

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

Din ciclul, Andrei Plesu placut!