Emoționant, înălțător, Părintele Arsenie Papacioc despre Femeie.
Am fost binecuvantat sa-l intalnesc, exact cu o saptamana inainte de a pleca din lumea asta spre Domnul.
Iulie 2012.

“Femeia care e bună, nimic nu-i mai bun!”

Am cununat odată pe cineva, şi cînd am ajuns la citirea din apostol unde citeţul spune: “iar femeia să asculte de bărbat”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpînit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei. Dar am tăcut pînă mi-a venit vremea la cuvînt, şi i-am spus: “Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculti!” Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, cînd poţi să judeci – pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci – nişte lucruri pentru viitor, pînă la sfîrşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii.

Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, cînd a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor.
Există un instinct în noi. Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mînăstire nu eram, dar mă gîndeam la asta. Un student la politehnică se îndrăgostise de o studentă foarte urîtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. N-o cunoşteam, că nu putea să pătrundă oricine pînă la mine, dar el o iubea… Am cunoscut-o apoi. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urîtă. Dar nu există femeie urîtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia – adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adîncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întîi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparînd-o pe ea cu oamenii.
Cum vi se pare, preacuvioase, după experienţa aceasta foarte lungă atitudinea faţă de femeie, în general, sau în relaţia dintre bărbat şi femeie, a evoluat înspre pozitiv sau înspre negativ?
În general, a evoluat spre înflorire, spre pozitiv. Dar, spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există şi foarte multe cazuri cînd femeile abia îşi mai suferă bărbaţii: sunt beţivi, chiar necredincioşi. Au rămas în ateismul anilor trecuţi şi femeile se luptă din răsputeri să-i aducă şi pe ei la credinţă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar alţii spun: “Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit?” Sunt şi cazuri din acestea, dar sunt şi foarte multe familii în care există întelegere duhovnicească. Însă te fură şi treburile. De aceea noi, ca duhovnici şi preoţi, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăresti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gînd: “Doamne miluieşte”? Să poţi să intri apoi în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu.
Nu există “jumătatea mea”

Credeti că fiecare om are o jumătate a lui?
Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Nu există grad de rudenie între soţ şi soţie, pentru că ei sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întîi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există “jumătatea mea”. E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar.

“Să preţuiţi femeia”
Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie mai întîi de toate să ştiti să preţuiti femeia foarte mult. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărîtă. Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de o iubire desăvîrşită îl face să muncească, să cîştige războaiele, să-şi rezolve problemele.
Să ştiti că femeia nu gîndeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decît un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mîine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.

Părinte Teofil, în ce constă criza religioasă care se manifestă astăzi in lume? Care sînt cauzele ei şi cum ar putea fi înlăturate?
—    Cred că ea constă într-o lipsă de interes religios, într-o diferenţă faţă de religie, într-o totală sau parţială neangajare în religie, în faptul că majoritatea oamenilor, chiar dintre cei consideraţi credincioşi, deci aparţinători unei Biserici sau unei grupări religioase, trăiesc doar social în religie, nu religios în societate.
Cauzele crizei religioase sînt multe. Dintre ele cred că mai importante sînt: comoditatea, orientare materialistă a omului modern, neîncrederea, generată de mulţimea religiilor din lume şi de diversitatea de concepţii în sinul aceleiaşi religii, precum şi de neputinţa de a se demonstra palpabil adevărurile religiei.
Omul modern nu se mai închină unui „dumnezeu necunoscut”, nici celui pe care îl propovăduieşte Biserica, pentru că, în general, el nu se închină; pentru că n-a învăţat şi nici nu vrea să înveţe să se închine. Omul zilelor noastre, devenit îndestulat de toate, se opune tacit religiei sau nu este deschis pentru religie, pentru că religia îi cere anumite privaţiuni.
Cînd se arată dispus să se încadreze în religie, omul modern îşi alege uneori religia cea mai comodă, religia care nu-i cere efort sau îi cere mini¬mum de efort, dar îi promite maximum de profit. Aşa se explică îndrepta¬rea unora spre grupări religioase, spre secte, care le promit mîntuirea şi chiar îi declară mîntuiţi şi nu le cer decit să creadă în Hristos şi să acţioneze apoi, în mod spontan, pentru realizarea binelui, iar aceasta ca o consecinţă a mîntuirii, nu ca un efort în vederea mîntuirii.
în condiţiile amintite mai sus, omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar în cazul că aderă la religie, trăieşte în ea şi prin ea „nu¬mai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.
Astfel stînd lucrurile, nu-i de mirare că Biserica Ortodoxă, Biserică ascetică prin excelenţă, nu are mulţi trăitori adevăraţi, nici chiar între cei socotiţi ortodocşi. Şi aceasta pentru că experienţa religioasă vine după un efort îndelungat. Intîi e datoria şi apoi vine bucuria. Or, oamenii de astăzi doresc satisfacţii imediate, altfel nu se angajează.
Cred că singura modalitate de a se interveni pozitiv pentru o viaţă religioasă autentică, în stare să mobilizeze mai mulţi oameni în acţiuni religioase, ar fi exemplul pozitiv al celor care sînt deja angajaţi în trăirea religioasă şi mai cu seamă putinţa lor de a dovedi celor din imediata lor apropiere că credinţa în Dumnezeu este o valoare chiar pentru viaţa de acum, că fericirea este posibilă prin religie