Muhammad Yunus, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a lansat ieri la Bucureşti un proiect de finanţare a micilor afaceri cu profil social. Antreprenorii autohtoni au la dispoziţie trei milioane de euro pentru credite cu dobândă zero cu scopul de a înfiinţa întreprinderi sociale.

Înfiinţarea Grameen Bank („Banca săracilor”) în Bangladesh i-a adus lui Muhammad Yunus Premiul Nobel pentru Pace în 2006. Ideea sa a fost să ofere sprijin şi finanţare persoanelor sărace, care nu aveau acces la credite de la instituţiile bancare. Acum, Yunus a venit şi în România, unde are un scop precis: rezolvarea problemelor sociale. Soluţia sa presupune finanţarea fără dobândă a micilor antreprenori, cu condiţia ca proiectul de afaceri al acestora să fie îndreptat către ridicarea nivelului de trai al comunităţii. „Nu suntem maşini de făcut bani, suntem fiinţe umane. Nu vrem să obţinem profit, ci să rezolvăm o problemă. Aceasta este un alt tip de afacere, unde nu faci numai bani, ci schimbi şi vieţi. Fericirea nu se măsoară mereu în bani, ci şi în schimbarea vieţii oamenilor”, a spus Yunus ieri, la Bucureşti.

Iniţiativa Social Business Tour este un proiect comun al grupului bancar austriac Erste alături de Fundaţia Erste, Ministerul Muncii din Austria, good.bee (companie de microfinanţare) şi Grameen Creative Lab. Proiectul se desfăşoară în şase ţări din Europa Centrală şi de Est (Austria, Slovacia, Ungaria, Cehia, România şi Serbia), unde se vor acorda împrumuturi de acest tip în valoare de zece milioane de euro. Din această sumă, trei milioane de euro sunt pentru români.

Practic, finanţarea constă într-un împrumut fără dobândă pe care antreprenorii îl pot obţine dacă elaborează un proiect de afacere socială, al cărei scop principal trebuie să fie soluţionarea problemelor la nivel de comunitate, nu maximizarea profiturilor. Partenerul Erste Group în România, cel care va acorda banii, este Banca Comercială Română (BCR). „România alocă fonduri cu mult sub media Uniunii Europene pentru soluţionarea problemelor sociale”, a declarat Dominic Bruynseels, preşedintele executiv al BCR. „Ca pondere în Produsul Intern Brut, sumele acordate de România în acest sens sunt cele mai mici din Uniunea Europeană”, a precizat acesta.

Plafonul maxim de creditare este de 500.000 de euro per proiect, pe o perioadă de până la şapte ani, bani pe care antreprenorul îi poate obţine dacă demonstrează că are un proiect viabil atât din punct de vedere comercial, cât şi social. Una dintre principalele probleme spre care este îndreptat proiectul este crearea de locuri de muncă, aceasta fiind şi una dintre condiţiile finanţatorului pentru acordarea împrumutului. Profitul obţinut trebuie reinvestit tot pentru soluţionarea respectivei probleme.

Monitorizare strictă

În cadrul acestui proiect, condiţiile de creditare pentru beneficiari sunt mai avantajoase, însă urmărirea evoluţiei lor va fi mult mai dură decât cea din practica obişnuită a băncilor comerciale. Monitorizarea va fi efectuată foarte atent. „Este firesc să aibă condiţii foarte stricte, dacă finanţarea nu prevede dobândă sau garanţii”, ne-a declarat analistul economic Ilie Şerbănescu.

Debitorul poate beneficia şi de o perioadă de graţie de „până la câţiva ani”, a declarat pentru „Adevărul” Jennifer Rowe, director executiv al good.bee – unul dintre iniţiatorii programului. Mai mult, Rowe a adăugat că ratele de rambursare nu vor fi fixe, ci pot varia în funcţie de profilul afacerii şi de timpul în care aceasta devine profitabilă. Cu toate acestea, pentru împrumuturile mari se vor cere drept garanţii active fixe, aceasta fiind şi o condiţie pentru acordarea perioadei de graţie.

Banii, disponibili chiar de luni

„Noi suntem pregătiţi să acordăm bani imediat după ce Social Business Tour se încheie (n.r. – ultima oprire are loc la 30 octombrie, la Belgrad). Cu toate acestea, nu cred că aplicanţii români vor fi pregătiţi chiar din prima zi”, ne-a mai spus Rowe.

Avantaje pentru antreprenori

– De regulă, dobânzile aplicate de băncile comerciale din România creditelor pentru înfiinţarea întreprinderilor mici şi mijlocii pornesc, în medie, de la 15%. În cadrul programului de antreprenoriat social, dobânda aplicată pentru creditele acordate este zero.

– În general, creditorii cer garanţii pentru acordarea unui astfel de împrumut sau vor ca împrumutatul să dispună deja de o parte din bani. Proiectul patronat de Yunus prevede că antreprenorul nu trebuie să aibă deja o parte din bani, iar garanţiile se cer numai pentru sumele mari şi pentru acordarea perioadei de graţie.

Motivation, o afacere socială din România

Dominic Bruynseels (BCR) arată un scaun rulant produs într-o afacere socială Foto: Sorin Stana

Unul dintre puţinele exemple de afacere socială care funcţionează acum în România este cea creată pe lângă Fundaţia Motivation România (FMR). Când s-a înfiinţat, în 1995, această ong a donat 176 de scaune rulante, obţinute doar din sponsorizări şi din munca oamenilor săi. În 2001 s-a înfiinţat SC Motivation SRL, ca să producă venituri care să susţină serviciile sociale ale fundaţiei cu acelaşi nume.

Societatea a ajuns să aibă 14 angajaţi, dintre care cinci sunt cu dizabilităţi. Aceştia produc fotolii rulante personalizate după handicapul fiecărui solicitant, îi învaţă pe cei cu dizabilităţi cum să devină cât mai independenţi în mişcări, dau consultanţă firmelor care doresc să-şi adapteze spaţiile pentru astfel de persoane. De la 110 scaune produse în 2001, întreprinderea a ajuns acum la 1.000 pe an. În anul 2009, societatea a avut o cifră de afaceri de 1.350.879 lei şi un profit de 135.904 lei.

Afaceri marca Yunus

La mijlocul anilor ’70, prof. Muhammad Yunus a constatat că studiile sale sunt inaplicabile săracilor din Bangladesh. El a împrumutat atunci cu 27 de dolari 42 de împletitori de coşuri din satul Jobra şi astfel i-a scăpat de cămătarii locali şi i-a ajutat să fie independenţi. Mai târziu, prin Banca Grameen, înfiinţată pentru ca oamenii şi comunităţile sărace din Bangladesh să se ajute singuri, a pus pe picioare mai multe proiecte: a adus apă curată în satele neracordate, a ajutat producătorii locali de fasole să-şi poată vinde marfa şi să devină independenţi şi a creat o firmă care produce iaurt cu 6 eurocenţi paharul, pentru copiii sărmani ai ţării sale.

sursa http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/O_idee_de_Nobel_vine_in_Romania_0_362364350.html

Apropos de ce zicea si Neagu Djuvara aici

Mohammed, cel mai des intalnit nume in Anglia la bebelusi. Cel mai popular nume atribuit anul trecut bebelusilor din Anglia a fost Mohammed. O analiza CNN a evidentiat faptul ca numele de Mohammed l-a surclasat pe acela de Oliver, declarat de Oficiul National de Statistica din Marea Britanie drept cel mai des intalnit nume la baietii nou nascuti din Anglia. Aproximativ 4,6 % din populatia Marii Britanii este reprezentata de musulmani, acestia avand tendinta sa isi numeasca copiii Mohammed. “Principalul motiv pentru care oamenii isi numesc copiii Mohammed este datorat de dragostea lor pentru acest profet, incercand sa il imite” a declarat Imam Abdullah al-Hasan de la Moscheea Easr London

Sursa Hotnews via
http://edition.cnn.com/2010/WORLD/europe/10/28/uk.mohammed/index.html

Cine pe cine beşteleşte?

O deprindere rudimentară, dar devenită lege în România de azi este saltul la beregată al oricui împotriva oricui. S-ar zice că de-asta a avut loc marea răsturnare din decembrie 1989: ca să aibe Gigi ocazia să se răfuiască nărăvaş cu Nelu. Sau mai spectaculos: ca să poată Gigi şi Nelu să dea de pămînt dezlănţuit, euforic, voluptuos cu toţi grangurii, cu „aşa-zisele“ elite, cu gaşca antipatică găştii proprii. Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă. De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingînd lumina, punîndu-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat cîteva sudalme între ochi vreunui ministru, sau lui Patapievici, sau lui Liiceanu. Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor sau logodnicii, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las pînă nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac are, pînă la urmă, un „ce“ inocent. În fond, nu face decît să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară.

Mai grav e cu cei care, sub semnătură proprie, fac din indispoziţie, ură şi demolare o profesie. Fie că s-au aliniat, disciplinaţi, unei tabere cu agendă fixă, fie că vor palida glorie de a atîrna cu maxilarele încleştate de haina gloriilor reale, fie că au ulcer, fie că n-au nimic de spus dacă n-au ce înjura, ei umplu paginile cîtorva gazete cu fierea meschină, previzibilă a unor idiosincrasii mlăştinoase. Trăiesc de la o zi la alta cu ochii pe uliţă. Iar cînd le trece pe dinainte „duşmanul“, se grupează năvalnic într-o cohortă de lătrători isterici. Asta e „slujba“ lor. Cu asta se ocupă. Altă treabă nu par să aibă.

Cum ar trebui să arate, totuşi, într-o ambianţă normală, exerciţiul – atît de necesar – al spiritului critic? Nu vorbesc de jurnaliştii care au tirul fixat pe Guvern. Cîştigă şi ei o pîine, iar Guvernul oferă, slavă Domnului, materie primă pentru un secol de furie. Vorbesc însă de cei care îşi întreţin umorile sumbre încercînd să producă fisuri în mantaua cîtorva personaje notorii, fie ele antipatice sau mai puţin antipatice, dar care şi-au cîştigat, prin prestaţia lor civică şi profesională, dreptul de a fi trataţi cu un minim respect. O regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut. Să exişti. Să pui, la o adică, ceva pe masă. Nu orice nubilă ţanţoşă poate ieşi la portiţă ca să bombăne genunchii Ginei Lollobrigida. E nevoie de un dram de îndreptăţire, de oarecare acreditare: să fii măcar Miss Ferentari, sau Miss Tecuci! Altfel, asistăm la un spectacol ridicol, în care se dă cu golul în plin, cu cvasi-nimicul în ceva consistent. Ca să demolezi o autoritate, trebuie să fi cîştigat, la rîndul tău, o autoritate cît de cît comparabilă. Despre cineva care a tradus în limba română Platon, Heidegger şi Schelling, care a oferit o ediţie critică a lui David Armeanul (ultimul comentator grec al lui Aristotel), care a scris cîteva cărţi de filozofie originală şi a marcat cel puţin o generaţie cu Jurnalul de la Păltiniş şi cu Epistolarul, despre cineva care a întemeiat o editură prestigioasă cum este Humanitas şi a format cîteva serii de studenţi prin prelegerile sale universitare, despre cineva de genul ăsta nu se poate pronunţa, cu o nonşalanţă de bistrou, orice scrib nărăvaş, incapabil să sară peste propria lui umbră. O carte de interviuri (care trăieşte în primul rînd prin cei intervievaţi) nu e o carte de vizită suficientă pentru a intra pe scenă cu grimase jupiteriene. Autorul, mai curînd placid şi incolor pînă la o vreme, s-a descoperit brusc năpădit de hormoni. O unsuroasă poftă de succes (dacă nu cumva un oportunism servil) îl face să sară etapele şi să ridice sever degetul mai sus decît i-o îngăduie propria statură. Un altul, a cărui prestaţie publică se reduce la o carte de bombăneli acre plus o antologie de alte cîteva bombăneli, se mişcă şi el elastic prin peisaj, încercînd să-şi facă un portret prin mîzgălirea cîtorva portrete ceva mai curăţele. Îţi vine să întrebi: cine sînteţi fraţilor? În numele cărei isprăvi personale vorbiţi? De ce vă irosiţi tinereţile aruncînd, otrăviţi, cu praştia? Daţi-ne ceva! Altceva decît resentimentele dvs. ambalate „jurnalistic“ sau „sociologic“. Scrieţi ceva solid, impozant, pentru instrucţia şi plăcerea cititorilor. Ocupaţi-vă de înzestrarea proprie, nu de găurile din statuia altora! Mîrîiala nu e o specie a creativităţii. Regăsiţi-vă! Agitaţia dvs. bilioasă nu ajută şi, de fapt, nu interesează pe nimeni! Prin verdictele dvs. iritate, cei vizaţi nu pierd nimic, iar dvs. nu cîştigaţi nimic. Încercaţi, în sfîrşit, să existaţi! Şi dacă n-o faceţi, nu daţi vina pe cei care există deja. Nu vă stă în cale nimic, în afara propriei dvs. îndîrjiri. Vă războiţi cu „intelectualii lui Băsescu“? Să fim serioşi. Nici Liiceanu, nici Patapievici nu s-au inventat în 2005. Şi nu vor dispărea în neant după încheierea acestui mandat prezidenţial. Încercaţi o mică terapie prin umor: de ce să combateţi „găştile pentru“ întemeind, simetric, o „gaşcă anti“. Penser contre c’est penser comme! Adică cine se încăpăţînează să beştelească cade pînă la urmă exact în păcatul pe care îl reproşează celor beşteliţi: psihologia de haită, solidaritatea impură, iluzia puterii.

de aici http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/cine-cine-besteleste

De aici: http://www.cosminalexandru.ro/2010/09/aproape-de-limita/

Aproape de limită
Posted on September 22, 2010 by Cosmin Alexandru

Eram în vizită la o familie cu mai multe generaţii locuind în aceeaşi casă. O zi deosebită. Mezinei, o fetiţă de 4 ani, i se serba onomastica. Cu o zi înainte, primise atâtea promisiuni de surprize, care mai de care mai ameţitoare, încât bietul copil, când a văzut musafirii că încep să vină, s-a băgat sub prima masă şi n-a mai vrut să iasă de acolo cu niciun chip.

Atunci a început nebunia. Rând pe rând, rudele se apropiau de masă, se aplecau sub ea şi încercau să o convingă pe fetiţă să vină să-şi ia în primire surprizele. Prima dată au rugat-o. Apoi au ameninţat-o. Dar fetiţa se simţea sub masă mai în siguranţă decât oriunde altundeva. Şi atunci, a demarat concursul. Mai întâi bunica, apoi, mama, apoi mătuşa, apoi cine mai era pe acolo, veneau, se aplecau şi-i turnau o minciună: „hai vino, că ţi-am umflat baloanele (nu era nici urmă de balon), hai că ţi-am adus nu ştiu ce animal (nu era niciunul pe-aproape), hai că aia, hai că ailaltă“. Fata nu era, pesemne la, prima reprezentaţie de felul ăsta şi rezista eroic minciunilor cărora le căzuse, probabil, în alte dăţi, pradă.

Se desfăşura nestingherit un concurs de minciuni în toată regula şi fiecare se ridica descumpănit că minciuna lui nu avusese efectul scontat, nu fusese suficient de convingătoare încât să păcălească copilul. Într-un final, copilul s-a lăsat păcălit, nu mai ţin minte cu ce gogomănie, umplând de mândrie adultul care reuşise performanţa şi de admiraţie pentru el pe ceilalţi.

Mi-am dat atunci seama că trăisem în mic o dramă la scară mai mare. Pentru că mi-am adus aminte de şiruri de scene identice la care am fost de faţă, ca subiect sau ca spectator. Pentru mulţi adulţi nu e nici o problemă să mintă un copil. Copilul nu are de ce să se supere, pentru că el nu ştie, nu îşi dă seama ce e mai bine pentru el, însă adultul, da. Şi, atunci, îl poate minţi spre binele lui, al copilului.

În scena trăită de mine, adulţii ştiau că e mai bine pentru copil să iasă de sub masă, aşa că orice mijloc de a-l scoate de acolo era perfect justificat. Nu păreau să ia în calcul şi varianta în care voiau să scoată copilul de sub masă nu de dragul lui, ci mai ales de dragul lor, al adulţilor, ca să nu se simtă prost că au băgat în sperieţi un copil de patru ani şi că, din cauza asta, acum trebuie să se uite încurcaţi şi neputincioşi unii la alţii.

Cam aşa mi se pare că se întâmplă şi în relaţia cu oamenii mari, care ne conduc. Ei ne mint frecvent şi argumentează în faţa celor care au timp să-i asculte că ne mint pentru binele nostru. Noi nu ştim, nu înţelegem cum stau, de fapt, lucrurile în lumea celor mari şi, prin urmare, n-ar trebui să ne supărăm.

Încă şi mai contrariant e că toţi adulţii ăştia care-şi mint copiii aşa cum beau apă se miră şi se înfurie teribil când copilul îi minte înapoi. Copilul trebuie pedepsit dacă minte. Adultul are imunitate. Vă sună cunoscut? Statul român are tot dreptul să nu-şi plătească datoriile către particulari. Dacă particularii nu-şi plătesc datoriile către stat, ei trebuie pedepsiţi. Statului român nu i se întâmplă nimic dacă nu pune în aplicare propriile legi. Individul care nu respectă legile trebuie pedepsit.

Relaţia e o minciună şi de sus în jos, şi de jos în sus. Suntem un popor de copii păcăliţi, care au învăţat de mici că adultul cel mai apreciat e cel care minte cel mai convingător. A minţi bine, cu bună intenţie, justificat e o virtute. A fura bine, cu bună intenţie, justificat e sora ei. „Virtuţile“ astea două, transmise cu zâmbetul pe buze din generaţie în generaţie, ne ţin la coada civilizaţiei şi fac din orice român cinstit un potenţial bou. Un neadaptat care n-a-nţeles deloc cum stau lucrurile pe lumea asta, cum se scoate copilul de sub masă şi discernământul din copil. Şi din mase.

Suntem aproape de limită. Minciuna a devenit reflex, iar în ea se reflectă imaginea unor oameni care nu mai ştiu cine sunt. Avem tot mai puţină încredere unii în alţii şi tot mai puţini în noi. Ar trebui să începem să o reconstruim de undeva, să începem să punem în acelaşi loc vorbele cu faptele. Ar putea avea un efect igienic. Poate am spune mai puţine prostii, dacă am şti că trebuie să le şi facem.
(Articol apărut în numărul din 21 septembrie al Revistei 22)

P.S. Am scris articolul înaintea scandalului de la votul legii pensiilor în parlament. Mă tem că, între timp, titlul e depăşit. Minciuna a devenit deja sinonimă cu legislativul şi legiuitorii.

de aici

http://economie.hotnews.ro/stiri-telecom-7956848-327-reclamatii-pentru-spam-mail-mobil-primele-10-luni-din-2010-nici-amenda.htm

reminder, pe ce adresa pot sa fac o plangere daca is suparat pe SPAM comert at mcsi.ro

http://www.boo.ro/2010/10/16/in-jurul-lumii/

Spre final, este o parte cu mai putina istorie.

Profesorul Neagu Djuvara spune că circulând cu metroul parizian vezi „Europa de mâine”. El arată că şi în România scăderea natalităţii şi migraţia tinerilor conduc la schimbarea echilibrului etnic.

Orice prilej de a dialoga cu profesorul Neagu Djuvara nu poate fi altceva decât un eveniment intelectual. Lipsit de false reţineri, istoricul care a trăit cele mai importante momente ale secolului XX, vorbeşte ca nimeni altul despre adevăratele ameninţări la adresa României. Credibil şi concis, Neagu Djuvara propune o altă agendă publică şi atrage atenţia, fără ocolişuri, asupra greşelilor de interpretare asupra prezentului.

Pierduţi în mărunţişuri zilnice şi asurziţi de hărmălaia politică, pierdem din vedere că oamenii de valoare de lângă noi se împuţinează pe zi ce trece. De pildă, plecarea tinerilor în străinătate, în căutarea unui viitor mai bun, este o dramă, în viziunea invitatului nostru. Profesorul Neagu Djuvara spune că ar face orice să-i oprească aici. Rândurile ce urmează sunt o invitaţie la reflecţie pentru toţi cei care îşi caută modele dincolo de ecranele televizoarelor.

CARTE DE VIZITĂ

-S-a născut la 18 august 1916, la Bucureşti.
-Aparţine, pe linie maternă, familiei Grădişteanu, neam de mari boieri munteni.
-Participă la campaniile din Basarabia şi Transnistria ale Armatei Române (1941), fiind rănit.
-Licenţiat în litere la Sorbona (1937), doctor în drept la Paris (1940), doctor docent cu o teză de filosofie a istoriei.
-Din 1947 şi până în 1989 trăieşte în exil, în Franţa şi în Niger (1961-1984).

„Nu văd de ce am fi împiedicaţi să ne unim cu Basarabia”

Adevărul: Domnule profesor, ştiindu-vă profund ataşat de Basarabia, pentru care aţi şi luptat în război, spuneţi-ne cum percepeţi evoluţiile politice actuale din Republica Moldova.

Neagu Djuvara: Mi-e teamă că respingerea referendumului prin care basarabenii şi-ar fi putut alege prin vot direct preşedintele va afecta parcursul lor european. Totuşi, nu cred să fie ceva de lungă durată pentru că, vă spun cinstit, impresia mea asta este. Sigur, n-am putut studia chestiunea îndeaproape pentru că n-am fost decât o singură dată la Chişinău în ultima vreme, invitat de Facultatea de Istorie de acolo. Oricum, am păstrat o impresie foarte vie a patriotismului românesc al tinerilor basarabeni. Din această impresie păstrez convingerea că, mai curând sau mai târziu, această anomalie – care este tăierea unei provincii în care sunt peste 70% români – va fi înlăturată. Ne aflăm într-o situaţie nefirească, similară cu aceea a Germaniei de Răsărit şi nu văd de ce am fi împiedicaţi să realizăm din nou unirea. Acum, ruşii joacă pe cuvinte – pretind că jumătatea de est a Moldovei, anexată de Rusia în 1812 şi denumită Basarabia (numai Bugeacul se numea înainte Basarabia, asta pentru că aparţinuse vreme de o generaţie, două dinastiei Basarabilor din Muntenia) nu ar fi parte a Moldovei noastre.

De altfel, însuşi Lenin a vorbit despre Basarabia…

Da, bineînţeles. Aşadar, jumătatea de est a Moldovei a devenit Basarabia după ce a fost transformată într-o gubernie rusească. Ruşii, în primele zeci de ani, au mers mai domol cu rusificarea în Basarabia, numind la început chiar un guvernator ales dintre boierii români. Dar după războiul din Crimeea au mai strâns şurubul, au devenit mai ai dracului pentru că fuseseră şubreziţi. Au schimbat echilibrul etnic al provinciei, au lăsat să intre mulţi evrei, au introdus găgăuzii, bulgarii, deci o seamă de minorităţi care au schimbat proporţia etnică. Totuşi, a rămas o majoritate de limbă română. Din păcate, ei sunt prostiţi de atâtea sute de ani de despărţire de România.

Oricum, este un miracol că au rămas majoritari…

Eu am făcut războiul acolo cu Regimentul 6 „Mihai Viteazul”. Am socotit că în Basarabia şi într-o bucată din Transnistria am făcut 750 de kilometri pe jos.

Păstrez convingerea că, mai curând sau mai târziu, această anomalie – care este tăierea unei provincii în care sunt peste 70% români – va fi înlăturată.

„Eram entuziaşti cu toţii de alianţa cu Germania”

Dumneavoastră aţi scris despre „greşeala fatală” făcută de România la 27 iunie 1940. Explicaţi-ne, vă rog.

Când mi-am exprimat opinia în anii ’90, am scandalizat pe toată lumea. Acum constatat cu surprindere că poate o zecime din ascultătorii mei îmi dau dreptate. E foarte greu să faci celebra formulă a lui Max Weber – „counterfactuals conditions” – adică să cercetezi precum chimistul sau fizicianul. Istoricul, pentru a-şi putea închipui ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi luat o altă hotărâre politică la un moment dat, e silit să inventeze urmările, pe baza unui raţionament logic. Aşadar, eu pretind că, dacă Regele Carol al II-lea ar fi avut curajul să meargă împotriva majorităţii Consiliului de Coroană pe care îl convocase, România ar fi avut o altă soartă în Al Doilea Război Mondial. Constituţional, Carol al II-lea avea dreptul să comande Armata Română şi să opună rezistenţă agresiunii teritoriale, în pofida deciziei Consiliului de Coroană de a ceda Basarabia, fără un foc de armă.

Atunci eraţi în Armată?

Nu eram încă în serviciul militar. Fusesem amânat din cauza doctoratului meu în Drept. Pe vremea aceea făcusem şi Istorie, şi Drept. Dar în acel moment eram la ţară şi aveam emoţii enorme să nu fiu chemat în Armată. Dar mă simţeam şi foarte umilit pentru că noi am cedat Basarabia fără să tragem un foc de armă. Prin urmare, mi-am început serviciul militar după trei luni – în toamna anului 1940. Când am plecat pe front, eu nu-mi isprăvisem şcoala militară. Am fost trimişi pe front cu vreo zece zile înainte de operaţiune.

Tânăr fiind, în contextul acela politic, aţi perceput drept o greşeală strategică faptul că România se aliase cu Germania?

Deloc! Dimpotrivă, eram entuziaşti cu toţii. Eu o spun foarte cinstit, chiar dacă, odată cu vremea, văd lucrurile mai altfel. Nu numai asta, dar nu-mi dădeam seama că facem o greşeală trecând Nistrul.

Eu pretind că, dacă Regele Carol al II-lea ar fi avut curajul să meargă împotriva majorităţii Consiliului de Coroană pe care îl convocase, România ar fi avut o altă soartă în Al Doilea Război Mondial.

„În ultimii 75 de ani ne-am stricat cu toată Europa”

Să revenim la momentul 27 iunie 1940…

Da. Mai târziu, l-am avut ca şef în Ministerul de Externe pe domnul Davidescu, ambasadorul României la Moscova în momentul ultimatumului de cedare a Basarabiei. El mi-a povestit că a fost chemat de Molotov, ministrul de Externe sovietic, la ora 10 seara. Acesta i-a întins o notă şi i-a spus prin viu grai: „Noi cerem României ca, în 36 de ore, să restituie Basarabia şi Bucovina de Nord”. Bineînţeles că bietul Davidescu, tremurând, se repede cu nota aceasta la Legaţiunea română şi se grăbeşte, alături de consilierul său, să cifreze mesajul pentru a fi trimis la Bucureşti. Asta i-a luat cam un ceas. Observaţi câtă vreme se pierde! Apoi a constatat că telefonul era în pană. Aşa l-au ţinut ruşii până dimineaţa pe la ora opt.

A fost un sabotaj…

Bineînţeles! Asta pentru a mai câştiga din cele 36 de ore încă o noapte întreagă. Nu mai rămâneau decât 24 de ore. Telegrama soseşte, aşadar, la Bucureşti pe la ora opt dimineaţa, iar până a fost descifrată a mai trecut jumătate de oră. Eu am lucrat la cifrare în 1943-1944 şi îmi dau seama de dificultăţile care sunt – tot felul de greşeli care apar în ascultarea cifrelor şi altele. Dar după ce s-a descifrat mesajul, mai întâi s-a telefonat ministrului şi apoi Regelui Carol al II-lea. Acesta din urmă se grăbeşte să convoace Consiliul de Coroană, care se întruneşte puţin înainte de ora 12. În momentul acela, jumătate din Consiliul de Coroană era pentru rezistenţă. Ministrul de Externe a fost trimis să-i telefoneze lui Ribbentrop, omologul său german. Ştiind că sunt în cârdăşie cu sovieticii, noi am telefonat la Berlin ca să cerem Germaniei să intervină la Moscova pentru a ni se lăsa mai mult timp şi pentru a putea negocia. Ribbentrop a spus că trebuie să-l întrebe pe Führer şi mai trece o oră până se întoarce cu răspunsul, iar Führer-ul ne transmite „Să cedaţi!”. Raţional vorbind, era clar că Hitler era înţeles cu Moscova să le dea voie să ia Basarabia. În momentul acela, eu nu l-aş fi ascultat pe Hitler.

Erau 650 de kilometri de graniţă de acoperit. Puteam face faţă?

Aveam trupe pe toată linia. Desigur, nu eram în situaţia favorabilă pe care a avut-o Finlanda, numai cu un front de vreo 100-150 de kilometri şi implicit cu o posibilitate de rezistenţă mult mai mare. Dar chiar şi aşa, eu cred că dacă se lupta cu artileria şi cu tancurile pe care le aveam, cel puţin şapte zile am fi rezistat. Asta ar fi permis unei mase de fugari să treacă Prutul – aspect foarte important. Mai mult, chiar din prima zi făceam cunoscut Berlinului că, dacă Germania ne atacă, noi vom rezista. Ei probabil ne-ar fi ocupat pe jumătate… Dar să nu uităm că erau deja supăraţi pe sovietici că ceruseră şi Bucovina de Nord, deşi se înţeleseseră numai pentru Basarabia. Deci e aproape sigur că am fi fost ocupaţi de germani. Acum îmi veţi zice că ar fi putut da Transilvania ungurilor. Eu nu cred că o făceau. Nu s-ar mai fi grăbit în momentul acela. Noi am fi avut soarta Poloniei şi faţa curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor. Am fi avut imagine de eroi pentru că am rezistat împotriva unei ţări de 20 de ori mai populate şi mai puternice militar. Or, noi nu am făcut asta şi rezultatul a fost că ne-am pus toată Europa în cârcă. Aliindu-ne ulterior cu germanii, le-am permis să atace Iugoslavia prin România – un gest pe care eu îl găsesc absolut dramatic. Acest lucru se repercutează în scrierile istorice pe care le fac sârbii şi grecii. Cu alte cuvinte, în ultimii 75 de ani ne-am stricat cu toată Europa.

Noi am fi avut soarta Poloniei şi faţa curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor.

„Am sărit prosteşte în curentul european antisemit”

Occidentul n-a înţeles prea bine alianţa noastră cu Germania din Al Doilea Război Mondial…

La nevoie ar fi înţeles-o, dacă ne opream la Nistru. Argumentele lui Ion Antonescu de a merge mai departe aveau o oarecare greutate, nu zic nu, dar el a fost extrem de imprudent, făcând un fel de rămăşag cu germanii. Oricum, pierderea unei treimi din teritoriu într-un termen de trei luni era îngrozitor de dureroasă pentru noi, tineretul. Vă mărturisesc că, la 24 de ani, am plecat cu entuziasm la război.

Credeţi că Ion Antonescu merită rejudecat din punct de vedere istoric şi asumat sau considerat pe mai departe, aşa cum ni se sugerează, un criminal de război?

E foarte greu de spus fiindcă, după fapte – era să spun „tehnic” -, el este un criminal de război. Asta după legile care s-au scos de-atunci – la Nürenberg şi-n alte părţi. Este invocat printre motive şi momentul expulzării evreilor din Basarabia, în 48 de ore, în mod absolut sălbatic. Aici sunt cifre pe care le-a înregistrat Jandarmeria Română. Prin cele cinci puncte de graniţă au ieşit 175.000 de oameni în 48 de ore, cu câte o boccea sau cu ce puteau căra în spinare. Nu erau nici măcar barăci pregătite să-i preia.

Care a fost motivul pentru care Ion Antonescu a făcut acest gest?

Motivul invocat – faptul că au fost câţiva evrei care au jignit Armata Română la retragerea din ’40. Dar n-au fost ofiţeri români omorâţi de evrei în momentul retragerii. Ce-i drept, au fost scuipaţi şi înjuraţi pentru că exista o tensiune socială antievreiască, dar e un adevăr şi faptul că evreii îi detestau pe români. E un adevăr care se simţea… Dar, ulterior, noi am mai făcut nişte orori şi după aruncarea în aer a cartierului general al Armatei Române de la Odessa. A fost o prostie! Ne-am instalat în sediul fostului cartier general rusesc şi n-am verificat dacă în subsol sunt aparate ce pot fi comandate de la depărtare. Prin urmare, pentru o eroare gravă a militarilor români, mareşalul Antonescu a telefonat ca, pentru fiecare general ucis, să fie împuşcaţi o sută de evrei, pentru fiecare colonel 50 şi aşa mai departe.

Există documente în acest sens?

Există documente păstrate… Mai întâi, cine putea demonstra că evreii au determinat această lovitură? În plus, a spus că nu face război poporului rus, ci evreimii.

Era un curent european antisemit.

Aşa este, iar noi am sărit în el cu ambele picioare, prosteşte.

Se afirmă că ungurii au procedat mai rău cu populaţia evreiască. Aşa este?

Da. În 1942, Antonescu a mai cârmit-o, dându-şi seama că nu trebuie să meargă atât de departe. Are meritul că nu i-a livrat pe evreii din restul ţării, aşa cum ar fi vrut nemţii. Noi batem monedă pe această rezistenţă din anii ’42, ’43, ’44, dar gestul din ’41 este absolute dramatic.

Având în vedere aceste argumente, îl putem exonera de răspundere pe Ion Antonescu?

Eu nu cred că putem să-l exonerăm de răspundere. De asumat, însă, eşti obligat să-l asumi. Aşa cum Germania îl asumă pe Hitler. Tot poporul german, prosteşte, din disciplină, a acceptat până în ultimul moment un sacrificiu absolut absurd. Trebuie să spunem şi noi adevărul: mai ales după Stalingrad, Antonescu trebuia să găsească momente mai potrivite pentru a abandona lupta. El a făcut un pariu, dar când vezi că acel pariu este pierdut, te dai în lături. Nu te poţi juca cu soarta a milioane de români pentru că tu ţi-ai dat cuvântul de militar! Ce este cuvântul tău de militar în raport cu soarta a milioane de români?! Mai exista şi riscul ca, continuând războiul alături de Germania după 23 august 1944, aliaţii să nu ne restituie Transilvania de Nord. Acesta a fost jocul lui 23 august 1944! Ni s-a promis că ni se va restitui Transilvania de Nord.

Exista riscul ca, continuând războiul alături de Germania după 23 august 1944, aliaţii să nu ne restituie Transilvania de Nord.

„Ion Antonescu pierduse contactul cu realitatea”

Spera Ion Antonescu să încheie pace cu sovieticii?

El îşi închipuia că va veni un moment mai prielnic de discuţii. La 22 august 1944, atunci când Antonescu se pregătea să se întoarcă pe front pentru a restabili situaţia militară, el vorbeşte cu un ofiţer, uitându-se pe hartă. Îi arată Bărăganul şi îi spune că aici va avea loc bătălia decisivă de tancuri a războiului. Carevasăzică, nici nu credea în posibilitatea unei rezistenţe mai lungi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Aceasta nu era o linie de rezistenţă formidabilă, aşa cum cred unii istorici, ci una în care se mai turnase beton. Altceva – o mărturie personală: eu sunt ultimul primit de bietul Mihai Antonescu (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri – n.r.), în noaptea de 22 spre 23 august 1944. Întâmplarea a făcut ca eu să fiu numit curier diplomatic la Stockholm. Acum spuneţi-mi şi mie de ce Antonescu trimite vorbă ministrului nostru de la Stockholm, Fred Nanu, să reînceapă negocierile cu doamna Kollontai (reprezentanta Uniunii Sovietice – n.r.)? El, Antonescu, era vinovat că nu le răspunsese sovieticilor. Şi mai sunt nişte minciuni care circulă acum – de pildă, în filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Oglinda”, personajul Antonescu întreabă: „N-a venit un răspuns de la Stockholm?” Este o minciună! Nu era niciun răspuns de aşteptat de la Stockholm. Sovieticii aşteptau un răspuns de la guvernul român. E o chestiune absolut incredibilă! Antonescu şi-a închipuit că vom obţine condiţii mai bune de încheiere a unui armistiţiu. Nici germanii, nici italienii, nici japonezii nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.

Ce condiţii pusese Ion Antonescu?

Antonescu i-a transmis doamnei Kollontai două condiţii sau, mai bine spus, nişte ameliorări la capitularea necondiţionată. Amândouă sunt absolut absurde: prima – să i se dea 15 zile pentru a-i convinge pe germani să se retragă din ţară; dacă ar fi făcut asta, Antonescu ar fi fost imediat arestat şi, probabil, adus Horia Sima ca prim-ministru. A doua – dacă este ocupată toată ţara de armata sovietică, să rămână un judeţ neocupat în vestul ţării, pentru ca guvernul să fie liber. Să fim serioşi! Dacă jumătate din Europa este ocupată de armata sovietică, ce contează că tu nu ai armată sovietică în jurul guvernului? Culmea, culmilor, tocmai pentru că aceste condiţii erau absurde, la 28 mai 1944, doamna Kollontai îi transmite lui Fred Nanu răspunsul favorabil. Acest răspuns a fost adus la Bucureşti de către şeful meu, Camil Demetrescu, la 1 iunie 1944. Nici asta nu i-a ajuns lui Antonescu! La 19-20 august se prăbuşeşte frontul şi ce-mi spune mie în noaptea aceea Mihai Antonescu!? Un lucru care dovedeşte că amândoi Antoneştii nu mai aveau picioarele pe pământ: „Să ştiţi un lucru dramatic – trupele noastre nu s-au mai bătut bine! De data asta a fost derută!” Îmi sugera să-i spun asta doamnei Kollontai, ca un argument cum că noi vrem armistiţiu. Eu, la 27 de ani cât aveam atunci, am îndrăznit şi am spus: „Domnule ministru, dar cum putem spune un lucru ca acesta când suntem în negocieri cu adversarul? Să le spunem că noi nu mai suntem în stare să ne batem?!” Atunci mi-a dat dreptate. Dar cum a putut să-i treacă prin gând aşa ceva?! S-ar putea să vi se pară de necrezut, dar vă spun că este un adevăr.

Pierduseră contactul cu realitatea…

Absolut! Rezistenţa noastră era absurdă şi rezultatul ar fi fost că toată ţara s-ar fi distrus. Cel mai rău ar fi fost că apărea riscul ca aliaţii să nu ne mai restituie Transilvania de Nord.

Prin urmare, contrafactual judecând lucrurile, dacă am fi fost alături de Germania până la sfârşitul războiului, România ar fi rămas fără Transilvania?

Nu se ştie… Poate ar fi fost un alt traseu de graniţă. E foarte greu de spus.

Unii spun că Germania „nu ne va ierta” pentru că am întors armele la 23 august 1944…

Şi asta este dramatic. Nu vedeţi, consecinţele faptului că nu ne-am bătut la 27 iunie 1940, ni-i pune în cârcă nu numai pe occidentali, pe sârbi şi pe greci, dar şi pe marele popor rus pe care geografia l-a adus în apropierea noastră. N-avem interesul să fim stricaţi nici cu ruşii care ne judecă pentru că am fost în stare să mergem până la Stalingrad. Dar mai grav este că ne-am certat şi cu nemţii pentru că i-am „trădat” la 23 august 1944. Aceste lucruri nu se uită peste timp. Părerea mea este că am cârmit-o prost în acel moment. Am făcut o eroare pe care am continuat-o ani de-a rândul şi pe care o plătim scump şi astăzi. Avem reputaţie proastă.

Consecinţele faptului că nu ne-am bătut la 27 iunie 1940, ni-i pune în cârcă nu numai pe occidentali, pe sârbi şi pe greci, dar şi pe marele popor rus pe care geografia l-a adus în apropierea noastră.

„E aberant să existe un stat separat dincolo de Prut”

Republica Moldova poate reveni în spaţiul european, dat fiind contextul politic actual?

Este un episod nenorocit… Mi se pare exclus ca această comunitate de români din Basarabia să ajungă un stat separat, aberant, un stat de limbă română. Eu cred că mâine, poimâine, în mod istoric fatal, se vor reataşa României. Sunt absolut convins, dar poate e o convingere nebunească a mea! Eu nu văd cum poate dăinui în timp o mică republică de majoritate românească, dincolo de Prut. E aberant!

Iată că Ciprul a dăinuit…

Da, şi acolo e o dramă. Dar nu s-a terminat cu Ciprul. Nici acolo nu s-a isprăvit. Turcii, când au ocupat Ciprul, acum sute de ani, au colonizat cam o cincime, dar când l-au atacat, în anii ’70, au ocupat cam o treime. Admiţând că rămâne o treime turcilor, eu sunt de părere că restul trebuie să revină Greciei. Şi acolo e o nedreptate dar, bineînţeles, e un precedent pentru Basarabia.

Se discută că Basarabia ar putea fi o zonă tampon între spaţiul euroatlantic şi Federaţia Rusă.

În fine, astea sunt speculaţii… Logic vorbind, Basarabia ar trebui să se reunească cu România. Dar să ştiţi că s-a speculat mult de către ruşi faptul că nu ne-am purtat bine cu basarabenii în cei 22 de ani cât i-am avut, din 1918 până în 1940. Asta o ştiu de când eram copil. Basarabia a fost considerată la Bucureşti ca un fel de Siberia a României – funcţionarii care făcuseră vreo prostie erau trimişi ca pedeapsă acolo. Nu am reuşit să ne facem simpatici, nu reparasem drumurile etc. Am activat foarte prost. Dacă recuperăm Basarabia, ar trebui de acum înainte să investim mult în acea zonă.

E o teză interesantă. De ce credeţi că autorităţile ar fi putut avea o asemenea atitudine?

E foarte curios lucrul acesta. E cert că aveam dragoste pentru Ardeal, însă Basarabia n-am asimilat-o bine din cauză că se prostiseră sub ocupaţia rusească de o sută de ani. Aveam impresia că ţăranii de acolo nu mai înţeleg nimic. De altfel, să ştiţi un lucru: nu mai ştiau pe ce lume trăiesc unii dintre ei. De pildă, un văr primar de-al meu care a murit la încercuirea Stalingradului era în Basarabia în 1939 şi, la un moment dat, a întrebat un ţăran bătrân unde crede el că se hotărăşte politica, la care bătrânul a arătat înspre Răsărit, spunând: „La împăratul, acolo!” El mai trăia cu mintea la ţar. Sigur că nu putem generaliza.

Basarabia a fost considerată la Bucureşti ca un fel de Siberia a României – funcţionarii care făcuseră vreo prostie erau trimişi ca pedeapsă acolo. Nu am reuşit să ne facem simpatici, nu reparasem drumurile etc. Am activat foarte prost. Dacă recuperăm Basarabia, ar trebui de acum înainte să investim mult în acea zonă.

„Radicalii maghiari se vor potoli”

Cum vi se par mişcările radicalilor maghiari din Covasna şi Harghita?

Nu vor avea succes. A fost nenorocirea din vremea comunistă când li s-a dat acea autonomie a secuilor şi de acolo a ieşit o poveste diferită de ceea ce am hotărât în 1918. Trebuia să le dăm din timp ceea ce le-am făgăduit atunci – învăţământ în limba lor şi să aibă posibilitatea de a fi judecaţi în limba lor. Dacă o făceam la vremea cuvenită, nu s-ar mai fi ajuns la asemenea excese.

Cum ar trebui procedat acum cu minoritatea maghiară?

Să se acorde ceea ce trebuie acordat, dar nici vorbă de autonomie sau de aşa ceva. De altfel, ei n-ar câştiga nimic să aibă autonomie. Ei au interesul să fie contopiţi într-o Românie mai mare şi această Românie mai mare să fie contopită în Europa. Ceea ce se întâmplă acum cu autonomia este o rană ce se va vindeca foarte lesne. Dovadă că UDMR e în guvern aproape neîntrerupt de 16 ani. Şi uite ce cuminţi sunt! Cuminţi au fost şi cei care i-au luat în Guvern fiindcă aşa îi silim să fie tot aşa de români ca şi noi.

Credeţi că liderii UDMR sunt la fel de fideli crezului naţional ca şi liderii partidelor româneşti?

Nu, dar interesul lor este ca toată ţara asta să funcţioneze bine. Şi vedem că, de multe ori, sunt mai deştepţi decât noi. În Parlament vorbesc bine româneşte şi am avut miniştri buni dintre ai lor. Eu nu sunt speriat de aceste manifestări ale lor cu drapele. Sigur, e supărătoare sărbătorirea intrării lui Horthy în Ardeal, dar ăştia care se ocupă cu aşa ceva sunt excesivii şi se vor potoli încet-încet. Ei nu reprezintă o majoritate şi dacă noi nu ne vom încăpăţâna în sens prost, se vor potoli şi ei.

E supărătoare sărbătorirea intrării lui Horthy în Ardeal, dar ăştia care se ocupă cu aşa ceva sunt excesivii şi se vor potoli încet-încet.

„Vom fi minoritari în ţara noastră”

Proiectul european vi se pare viabil, dat fiind modul în care a răspuns UE crizei economice?

Dacă introduc cumva şi Turcia în Uniunea Europeană, atunci acest proiect nu mai e viabil deloc. Mă surprinde că unii politicieni europeni îşi pot închipui că Europa se poate întinde până în Iran. În plus, mai aduci în Europa vreo 70 de milioane de musulmani, după ce aici mai sunt vreo 25 de milioane. Prin urmare, continentul nostru va deveni majoritar musulman. O sută de milioane de musulmani în Europa înseamnă o sută de milioane de credincioşi practicanţi. Pe continentul nostru nu cred că sunt o sută de milioane de creştini practicanţi… Devenim minoritari.

Oare trebuie pusă problema în termenii aceştia? În prezent s-a schimbat modul în care oamenii privesc chestiunile religioase…

Mi-e teamă că nu… Eu îi văd pe musulmani în Franţa. Şi am trăit şi în Africa 23 de ani, într-o ţară musulmană. Ei sunt exclusivişti. De altfel, Muammar Gaddafi a declarat în Italia că Europa va deveni musulmană. Europa, conştient sau inconştient, se sinucide. Dacă te duci în metroul parizian, vezi care va fi Europa de mâine. Majoritatea populaţiei din metrou este de culoare.

Această reechilibrare a spectrului etnic în Occident poate fi o sursă de conflicte?

Nu, dar va duce la un nou Ev Mediu, la dispariţia civilizaţiei occidentale. Cred că suntem deja pe panta săpunită a dispariţiei civilizaţiei noastre. Nu ştiu cât va mai dura – două sute, trei sute sau patru sute de ani. Ca şi la sfârşitul Imperiului Roman, masa de sclavi, invaziile germanice şi turanice au făcut să se schimbe componenţa etnică a Europei. Aşa se schimbă şi acum…

Suntem într-un ciclu istoric…

Absolut! Asta e părerea mea de specialist în filosofia istoriei.

România nu pare deocamdată afectată de aceste schimbări şi nici nu pare conştientă că se produc…

Fatalmente vom fi afectaţi! Suntem în Europa şi avem deja 10% populaţie ţigănească. Intră foarte mulţi chinezi şi turci, iar noi nu mai facem copii. Doza de sânge românesc va fi din ce în ce mai mică. Să ştiţi că, din acest punct de vedere, suntem ca şi occidentalii. Încetul cu încetul vom fi minoritari în ţara noastră.

Putem adăuga acestui risc şi exodul tinerilor români spre Occident?

Bineînţeles! Aceasta este una dintre preocupările mele majore şi ar trebui să facem orice pentru a-i readuce în ţară. Fără ei nu putem construi o Românie de alt soi decât cel moştenit de la comunişti. Înainte vreme, era un adevăr dictonul „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”. Spre exemplu, românii sunt poporul cel mai puţin reprezentat în Statele Unite ale Americii. 99% dintre românii plecaţi acolo sunt originari din fostul Imperiu Austro-Ungar. Ardeleanul, săracul, decât să trăiască sub dominaţie străină a zis că mai bine se duce în America. Acum, 45% dintre tineri spun că vor să plece în străinătate. Este absolut dramatic! Nu mai au dragoste de ţara asta pe care o găsesc păcătoasă de când clasa politică este un fel de capac de plumb. E o greşeală pentru că la alegeri am putea schimba ceva. Dar uite că tot pe ăştia îi alegem… Ori nu ne vom vindeca niciodată, ori trebuie aşteptate încă două generaţii.

Avem resorturi interioare pentru a depăşi situaţia?

Tinerii pleacă din ţară din cauza lipsei de speranţă. Asta se combină şi cu scârba de politică. Eu îi înţeleg însă pe cei foarte înzestraţi care pleacă la burse în străinătate şi care capătă diplome în domenii inexistente în România.

Pleacă şi tineri intelectuali care preferă să facă munci subcalificate, dar plătite mai bine decât profesia lor din ţară…

Eu nu-i aprob pe aceştia. Sau dacă se duc să facă pe căpşunarii, da, dar să se întoarcă cu banii în ţară. Vă pot spune din experienţă că, toţi românii din emigraţie, chiar dacă s-au căsătorit cu câte o nemţoaică sau cu câte o franţuzoaică, în străfundurile sufletului lor sunt nenorociţi. Le lipseşte ceva… Nu te poţi transforma în francez sau în neamţ când eşti născut român.

Dacă te duci în metroul parizian, vezi care va fi Europa de mâine.

Vă pot spune din experienţă că, toţi românii din emigraţie, chiar dacă s-au căsătorit cu câte o nemţoaică sau cu câte o franţuzoaică, în străfundurile sufletului lor sunt nenorociţi. Le lipseşte ceva…

„Trebuie să mai treacă două generaţii”

În 20 de ani de acum înainte se va putea vedea o altă faţă a României?

Doar dacă scăpăm de actuala clasă politică şi vor apărea alţii decât fiii fostei nomenclaturi. Chiar dacă nu sunt cei pe care-i vedem în Parlament, există o reţea subterană, cea care l-a adus pe Iliescu la putere în decembrie 1989 şi care continuă să tragă sforile. Este convingerea mea.

Dacă într-adevăr există această „reţea”, cât ar mai putea trece până când vom avea parte de o nouă clasă politică?

Până ce vor muri ei… Poate că atunci se vor mai îndrepta lucrurile, iar copiii lor poate vor fi oameni în regulă. În toate revoluţiile s-a întâmplat aşa – generaţia copiilor sau a nepoţilor revoluţionarilor a devenit conservatoare. Eu cred că urmaşii lui Adrian Năstase, de pildă, vor fi burghezi foarte civilizaţi. De aceea vă spun că trebuie să mai treacă două generaţii.

Cum vi se pare Crin Antonescu ca lider politic şi ca aspirant la Preşedinţia României?

Am fost alături de el pentru că el m-a chemat, cu toate că nu ne cunoşteam foarte bine. De Călin Popescu-Tăriceanu fusesem mai apropiat decât de Crin Antonescu, dar el m-a chemat pentru că ştie că sunt popular, că am notorietate. Dar Crin Antonescu n-a catadicsit să mă întrebe, în seara în care a văzut că nu intră în turul doi de scrutin al alegerilor prezidenţiale, ce să facă. Deşi, după mine, el ieşise cel mai bine din confruntarea televizată. Nu a fost al doilea pentru că PNL nu are structura necesară în provincii. Eu i-aş fi spus lui Crin Antonescu că nu se poate ca un partid liberal să meargă mână-n mână cu Geoană care, deşi e mai occidentalizat decât ceilalţi, are în spate umbra lui Iliescu, a lui Cozmâncă sau a lui Hrebenciuc.

Chiar credeţi că aceia pe care i-aţi enumerat au fost atât de nocivi pentru România?

Criminali! Sunt cei mai nocivi pentru că eu continuu să cred că ei trag diverse sfori. De pildă, cum a îndrăznit Iliescu să spună, în urmă cu vreo 18 ani, că la noi este „o democraţie originală”?! Această „democraţie originală” ne-a întârziat cu zece ani intrarea în Europa. Lui Emil Constantinescu i-au trebuit patru ani ca să-şi dea seama că fosta Securitate continua să conducă ţara. Acest lucru trebuia să-l ştie din prima clipă şi putea da o lovitură mare. A fost un naiv.

Să nu uităm că aderarea la NATO s-a produs în mandatul preşedintelui Iliescu…

Da, dar negocierile au fost începute sub Emil Constantinescu. Dar politiceşte vorbind, Ion Iliescu chiar a sărit peste cal devenind filoamerican. Adică e un politician dibaci, un politician abil.

Cum va rămâne în istoria românilor Ion Iliescu în raport cu Traian Băsescu?

E clar că Ion Iliescu va fi înfierat şi considerat omul care a întârziat integrarea României în Europa. Şi care a vrut să continue pe ascuns comunismul. Eu nu am o problemă împotriva unui om, dar el este adus de această clică care se manifestă în Parlament şi care a pus mâna pe averi colosale…

Aceasta este şi teza preşedintelui Băsescu. În contextul economic actual, credeţi că opinia publică mai este sensibilă la astfel de chestiuni?

Economia nu are de-a face cu Justiţia! Eu am de gând să public o scrisoare deschisă preşedintelui Băsescu. Îi voi aminti că, la ultima confruntare cu ceilalţi doi contracandidaţi ai săi la prezidenţiale, a fost primul care a îndrăznit să scoată problema asta la suprafaţă. Să spună că e o ruşine faptul că, după 20 de ani, noi nu am scos încă la lumină ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi nici în cele trei mineriade. Cu alte cuvinte, el ne-a făgăduit că va da drumul Justiţiei pentru a începe aceste procese. Uite că au trecut nouă luni şi că n-a făcut nimic… Aşa că eu o să-i aduc aminte. Acesta este un cancer pe care noi trebuie să-l operăm acum cu bisturiul. Dacă nu-l operăm, să ştiţi că nu se începe vindecarea României. Este un început indispensabil, care n-are de-a face cu economia.

Mulţi îl acuză şi pe Traian Băsescu de faptul că face parte din acest „sistem ticăloşit” pe care îl înfieraţi şi dumneavoastră. Sunteţi de acord?

Nu-mi dau seama, dar preşedintele poate ieşi din „sistemul ticăloşit” dacă-şi ţine promisiunea de care am vorbit. Românul, în general, are fibră politică, chiar dacă ne-am sărăcit şi am scos smântâna de pe ţară în ultimii 20 de ani. Putem juca un rol în Europa, dacă ne însănătoşim mai întâi în ţară.

Românul, în general, are fibră politică, chiar dacă ne-am sărăcit şi am scos smântâna de pe ţară în ultimii 20 de ani.

„S-a schimbat profilul etnic al românului”

De unde această agresivitate exagerată în societatea românească?

E o problemă pe care mi-am pus-o şi eu, deseori. Eu o arunc şi pe aceasta în cârca celor 50 de ani de comunism care au modificat profilul etnic al românului. Românul pe care l-am cunoscut eu când eram copil – adică şi ţăranii, şi ostaşii pe care i-am avut pe front – era prea blând, prea supus. Dintr-odată a venit un regim atât de brutal şi atât de injust încât omul a început să se apere cu dinţii. Nu uitaţi că până şi în cel mai mic sat s-au inversat valorile. Ţăranii cei mai iscusiţi, cei mai îndemânatici şi cei mai avuţi au fost nu numai daţi la o parte, ci şi ucişi sau băgaţi la închisoare. La suprafaţă au ieşit lepădăturile – toţi guşaţii şi tâmpiţii din sate au devenit primari sau mai ştiu eu ce… S-au schimbat elitele de jos şi până sus. Lucrul acesta a făcut ca oamenii să se înrăiască. Nu mai există sentimentul că vecinul tău e un prieten. Lumea nu se mai salută pe scara blocului pentru că zice „Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat!”

Acum şi copiii au devenit extrem de agresivi…

În anii mei de şcoală în România, aproape că nu existau bătăi între copii. Eu nu am văzut astfel de bătăi. În schimb, în Franţa am fost absolut îngrozit de agresivitatea copiilor între ei. Bine, erau şi foarte mulţi corsicani la Nisa şi aceea sunt mai temperamentali. Dar românii de astăzi se bat până se omoară şi asta este foarte îngrijorător.

S-a schimbat ierarhia de valori şi am căpătat o sumedenie de obiceiuri proaste…

Sunt anumite moravuri ţigăneşti pe care noi le-am fi putut evita. Amestecându-ne cu ei, era de aşteptat ca părţile româneşti să domine, dar văd că s-a întâmplat invers. În vechime, ţiganii erau persecutaţi, ce-i drept, dar erau şi mai violenţi decât românii. Străinii au constatat că închisorile erau pline de ţigani, acuzaţi de infracţiuni de omor. Dovadă că şi călăii erau aleşi dintre ţigani pentru că erau mai în stare de un lucru violent decât românii.

Cum găsiţi decizia autorităţilor franceze de a-i expulza pe ţiganii de origine română şi bulgară?

Adevărul e că, la Paris, aproape toţi cerşetorii de pe stradă sunt ţigani români. Eu dacă-i văd că au o figură simpatică, mă adresez direct pe româneşte: „Domnule, ce cauţi aici?” „A, păi dacă la noi nu se poate…”, îmi spun majoritatea. Păerea mea este că se vor întoarce în Franţa…

Este o problemă românească sau una europeană?

Categoric este una europeană! E românească numai în măsura în care nenorocul istoric face că suntem cei cu populaţia cea mai mare de etnie ţigănească. E foarte interesant cum, în Evul Mediu, ei au trecut prin Principatele Române când au fugit de turci. Ei erau năpăstuiţi şi de populaţia grecească din Imperiul Bizantin care îi denumise cu un derivat al sintagmei „oameni de care să nu te atingi”. Erau un fel de paria. De acolo au venit la noi cu numele de „aţigani”. Primul document care ne vorbeşte despre existenţa „aţiganilor” datează din 1385. Dar, revenind, ceea ce s-a întâmplat în Franţa este un gest niţel demagogic al lui Sarkozy şi care nu va avea viitor. E o problemă europeană care se va rezolva cu timpul.

Românul pe care l-am cunoscut eu când eram copil – adică şi ţăranii, şi ostaşii pe care i-am avut pe front – era prea blând, prea supus. Dintr-odată a venit un regim atât de brutal şi atât de injust încât omul a început să se apere cu dinţii.

de aici http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Neagu_Djuvara-_-Vom_fi_minoritari_in_tara_noastra_0_349165669.html

“Imi vine in minte faptul ca, la inmormantarea prietenului meu nimeni nu a vorbit despre ce manager minunat era si cu cat a crescut firma sub indrumarea lui. Toti cei de fata au vorbit despre  puterea lui, energia lui, curajul lui, despre relatiile lui cu ceilalti oameni. La sfarsitul vietii nimanui nu ii pasa cat de mare ti-a fost salariul, nimeni nu isi aminteste despre masina cuiva, casa cuiva, sau dimensiunile contului din banca. Toti vorbesc despre umanitate, despre timpul petrecut alaturi de cei dragi si despre felul in care s-a comportat cu ei.”

de aici http://smartwoman.hotnews.ro/confesiunea-unui-prizonier-in-propriul-corp-cel-mai-important-lucru-pe-care-l-a-facut-cartea-mea-a-fost-sa-salveze-o-viata.html

„Am pierdut un milion de euro din lăcomie în imobiliare, unde am intrat pentru că toată lumea scotea bani. Am intrat târziu şi am pierdut. Acum tot ce vreau e să scap odată de ce mai am de vândut şi să continui să fac ce îmi place. Nu voi mai face niciodată afaceri decât cu ce îmi place şi nu pentru bani. Banii vin dacă faci ce trebuie“, adaugă Daniel Guzu.

de aici http://businesscover.ro/daniel-guzu-am-pierdut-un-milion-de-euro-din-lacomie-nu-mai-fac-afaceri-decat-cu-ce-mi-place