Monthly Archives: November 2010

TED: 45 de minute despre alte dimensiuni, pe intelesul tuturor, de vazut in liniste

Idei ce merita raspandite - TED

Va rog sa cititi postul candva in weekend, sau seara cand nu sunteti presati de altceva.

Incep postul cu sfarsitul.
In aceasta fotografie reala facuta de sonda Voyager, acel punctulet indicat de sageata e Pamantul, vazut de la o distanta de 4 miliarde de mile.

Nu cititi ce scrie pe poza, un text al unui astronom, pentru ca sub ea va pun citatul complet, tradus in romana.

“…Carl Sagan, care este unul din eroii mei, a avut ideea minunată să întoarcă Voyager şi să facă o fotografie a fiecărei planete pe care tocmai a vizitat-o. Şi aşa a luat această fotografie a Pământului. Acum este dificil de văzut Pământul acolo, fotografia se numeşte “Punctul albastru pal” dar Pământul este suspendat în această fasie de lumină. Aici este Pămîntul de la o distanta de 4 miliarde de mile depărtare.

Şi aş vrea să vă citesc ce a scris Sagan despre ea, doar ca să termin, pentru că nu pot să spun cuvinte la fel de frumoase ca acestea care descriu ce a văzut în fotografia pe care a făcut-o. A spus,”Gândeşte-te din nou la punctul acela. E acolo. E acasă. Suntem noi. Pe el, toţi cei pe care îi iubeşti, toţi cei pe care îi cunoşti, despre care ai auzit vreodată, orice fiinţă umană care e existat vreodată; locul în care si-au trăit viaţa. Toată bucuria şi suferinţa mii de religii pline de încredere, ideologii şi doctrine economice, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş în parte, fiecare creator şi distrugător de civilizaţii, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânar cuplu de îndrăgostiţi, fiecare mamă şi tată, copil, inventator şi explorator, fiecare profesor de morală, fiecare politician corupt, fiecare superstar, fiecare conducător suprem, fiecare sfânt şi fiecare păcătos din istoria speciei noastre, a trăit aici, pe un fir de praf, suspendaţi pe o rază de soare. S-a spus că astronomia este o experienţă care te face umil şi creează caractere. Probabil că nu există o demonstraţie mai bună a nebuniei vanităţii umane decât această imagine îndepărtată a lumii noastre minuscule. Pentru mine, subliniază responsabilitatea noastră de a interacţiona mai blând unii cu alţii şi de a conserva şi îndrăgi micul punct albastru pal, singura casă pe care am ştiut-o vreodată”. ” ——- textul e din finalul ultimului clip.

Acum, va las cu 4 clipuri , care vazute in ordinea pusa, lamuresc putin, ideea “ce inseamna mai multe dimensiuni”.
Toate au subtitrare in romana.

1: ~15min Brian Greene despre teoria corzilor link Multumesc Nicu S. de clip.
2: ~15min Brian Cox despre acceleratorul de particule al CERN,  LHC(Large Hadron Collider) link
3: ~3min Brian Cox: Ce s-a intamplat gresit cu LHC link
4: ~15min Brian Cox: De ce avem nevoie de exploratori link

Spor la cucerit lumi!

Andrei Pleşu: ”Nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care principalele personaje se numesc Ciutacu, Băsescu, Gâdea, Diaconescu”. REZISTENŢA DE LA BIBLIOTECĂ

Link-uri interesante - revista NET-ului

În ciuda pitorescului ei, viaţa politică românească i se pare lui Andrei Pleşu “cumplit de repetitivă”. “În România pare că se întâmplă tot timpul lucruri enorme ca şi când nu s-ar întâmpla nimic. De fapt nu se întâmplă nimic sub masca lucrurilor extraordinare”, a spus scriitorul, în timpul unei conferinţe din ciclul “Cultura bate criza”.

Joi seara, aula Bibliotecii Centrale Universitare era arhiplină, iar o doamnă îşi făcea datoria să te avertizeze de la intrarea în clădire că “nu mai sunt locuri nici în picioare”. Am zâmbit, am intrat, am ocupat un loc pe scară şi n-a trecut mult timp până am râs de-a binelea, laolaltă cu câteva sute de oameni. Cu câte o frază neaşteptată, cu câte un cuvânt pe care nu l-ai fi putut ghici din celălalt, deşi locul lui era acolo, Andrei Pleşu provoca din timp în timp în sală unul dintre cele mai frumoase râsuri sincron: moderat în decibeli, bine potrivit cu al vecinului şi din inimă. Întrebat, de pilă, de către moderatorul Sorin Alexandrescu dacă n-ar trebui ca românii să fie mai serioşi, mai nemţi, mai olandezi sau mai islandezi pentru a o duce mai bine, scriitorul a replicat: “Măcar mai bulgari”.

Pe parcursul serii, Andrei Pleşu a vorbit despre firea românească, despre rolul intelectualilor în politică, despre exilul la Tescani, despre Revoluţie sau despre felul în care România ar putea să iasă din criză.

• A explicat de ce în jurnalul său, “Note, stări, zile”, care include perioada 1968-2009, nu-i loc de realitate politică. “În jurnalul meu mi-am interzis să introduc prea multă contingenţă. Vreau să scriu despre lucrurile care mă privesc. (…) Nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care principalele personaje se numesc Ciutacu, Băsescu, Gâdea, Diaconescu“, a povestit omul de cultură, care s-a declarat incapabil să-i ia în serios pe mulţi dintre politicieni, dintr-un motiv foarte simplu: nu vorbesc corect româneşte.

• Scriitorul consideră că intelectualii sunt prea “dubitativi”, au prea multe “dileme”, pentru a putea face politică: “Nu pot să îmi închipui un Parlament sau un Executiv în care să fie Constantin Brâncuşi, George Enescu, Balzac şi Mallarmé. Eşec total”.

• Andrei Pleşu a spus că nu mai crede în oameni salvatori pentru România şi că fiecare individ ar trebui să se concentreze să îşi facă bine treaba, pentru că de aici va veni schimbarea: “Noi suntem un popor de dirijori”, a remarcat el, fiecare român fiind convins că el ar putea să conducă strălucit ţara. “De câte ori nu am auzit: “Dă-mi mie 3 luni şi zece inşi şi o să vezi ce fac”. Şi, după ce ai declarat asta, te duci şi te îmbeţi”. Scriitorul a vorbit despre o fotografie pe care nu a putut să o uite: la inundaţii, nişte ţărani din Moldova stăteau cu apa până la genunchi, cu pantalonii suflecaţi şi beau o bere. “La noi totul începe printr-o aşezare la un aperitiv, o comandare de ţuică, iar prima replică e “Criză, mon cher””, a adăugat Andrei Pleşu.
Continue reading →

Neagu Djuvara, de citit in liniste si bagat la tartacutza

Link-uri interesante - revista NET-ului

Djuvara: “România a rămas în urmă şi fiindcă e ortodoxă”

Istoricul Neagu Djuvara spune că, dacă ar avea cu 20 de ani mai puţin, ar can­di­da la preşedinţia României şi şi-ar asuma ca principal obiectiv readucerea Basarabiei între graniţele ţării. Crede însă că e prea târziu să se mai apuce de politica activă şi observă că printre cauzele rămânerii în urmă a României se numără şi apartenenţa ei la ortodoxie, plus argumente prin care demonstrează cum şi când s-au aşezat liderii români „cu fundul în două luntrii”.

La 11 noiembrie s-au împlinit 92 de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial, iar prezicătorii au anunţat că se apropie al treilea. Credeţi că există premise pentru declanşarea unei noi conflagraţii mondiale?

N.D.: Nu. Eu sunt autorul unei teze de filosofie a istoriei în care cred în ciclurile istorice, adică sunt de părere că civilizaţia occidentală, ca toate celelalte civilizaţii, durează circa 2.000 de ani. Până în 1945, cele trei mari puteri care timp de sute de ani s-au bătut să fie hegemonice în Europa au eşuat: mai întâi Spania şi Germania lui Carol Qvintul, pe urmă Franţa, de la Ludovic al XIV-lea până la Napoleon, pe urmă Germania, de la Bismark până la Hitler. Ne găsim deci în 1945 cu cele două mari puteri exterioare într-un fel Europei: SUA şi Rusia. Preziceam în cartea mea scrisă acum 40 de ani că musai vor fi învingătoare Statele Unite, nu Rusia.

Între timp, SUA sunt pe cale să piardă, la rândul lor, hegemonia.

N.D.: SUA sunt pentru 150 de ani dominatoare în lume, toate micile războaie care au avut loc  în ultimii 40 de ani ne-au demonstrat cât de puternici sunt americanii. Rusia, deşi încearcă să domine prin resurse, nu mai are şanse să redevină o mare putere.

Dar China?

N.D.: China se ridică încet-încet, dar ipoteza mea este că niciodată o ţară care a fost o mare putere nu mai reînvie, nici chiar după 5.000 de ani, pentru a fi din nou un hegemon: Egiptul, Grecia, Italia, toate statele care au fost odată mari puteri şi-au pierdut vlaga şi nu mai pot reveni. China va putea fi o mare putere economică, dar nu cred că va deveni o putere dominatoare. Aşa că nu ştim cine va fi noul hegemon.

Cât timp ar mai putea rămâne Statele Unite în poziţia de mare putere?

N.D.: E posibil să nu mai rămână multă vreme. SUA reprezintă îm­părăţia civilizaţiei Occidentale, cu SUA această civilizaţie va apune.

Şi ce urmează?

N.D.: Sute de ani de haos. Simţim deja acest haos.

Haosul de care vorbiţi nu va fi urmarea unui nou război mondial?

N.D.: Nu, după mine al treilea război mondial a fost Războiul Rece.

Şi atunci care este cauza haosului?

N.D.: E o nesiguranţă care se extinde în toată lumea occidentală.

Nesiguranţa dată de criza economică?

N.D.: Şi de pericolul islamic, dar eu cred că şi această ameninţare va muri, în favoarea noastră. Arabii, oricât ar fi de agresivi acum pe plan general, nu pot progresa dacă nu adoptă civilizaţia occidentală. Din punct de vedere economic, social, tehnic ei nu mai inventează nimic, doar copiază ceea ce fac germanii sau americanii pentru a putea să mai facă un pas înainte. Ei nu sunt creatori.

Sugeraţi că în viitorul nu prea îndepărtat nu vom mai avea nici o mare putere?

N.D.: Deocamdată.

Pentru cât timp?

N.D.: Câteva sute de ani nu vom avea o nouă putere care să-i înlocuiască pe americani, iar aceştia vor muri încet-încet.

După aceea cine va lua locul ocupat de SUA?

N.D.: E de neprevăzut, poate Brazilia sau altă ţară care n-a mai fost în trecut o mare putere.

Viitoarea mare putere cum se impune, dacă nu în urma unui conflict?

N.D.: O mare putere se naşte în general dintr-un amestec, dintr-un contact dintre două civilizaţii, de pildă, un amestec de negru şi de alb va fi poate o putere care va domina peste 500 de ani. Noi, europenii, ca şi americanii, suntem deja foarte corciţi, în Franţa, încă de acum 10 ani, 45 la sută din copiii de şcoală proveneau din familii de emigranţi. Peste 50 de ani în Europa ar putea fi majoritari oameni cu rădăcini extra-europene: nord-africani, tamuli, negri, chinezi.

România ar putea intra în aceeaşi logică?

N.D.: Noi avem 10 la sută populaţie ţigănească, suntem invadaţi de turci şi chinezi, iar peste 100 de ani România nu va mai fi românească.

De ce?

N.D.: Fiindcă nu facem copii. În România, ca şi în toată Europa, familiile fac doar un copil. O populaţie rămâne stabilă doar dacă fiecare familie face minimum doi copii şi-un sfert.

Deci cum va fi România peste 100 de ani din punct de vedere demografic?

N.D.: Jumătate vor fi români, jumătate un amestec de ţigani, chinezi, turci etc. Nici în Rusia nu se mai fac destui copii. Principiul vaselor comunicante funcţionează şi în istorie; acolo unde se face un gol se umple din altă parte. Noi golim Europa de indo-europeni şi îi înlocuim cu negri şi chinezi.

Nu e neapărat rău.

N.D.: Da, e bine pentru peste 1.000 de ani, când se va naşte civilizaţia următoare. Deocamdată, e catastrofal.

La Summitul NATO de la Lisabona din 20 noiembrie Rusia va fi invitată să facă parte din scutul antirachetă al Aliaţilor. Occidentul poate avea încredere în Rusia?

N.D.: Cred că da, fiindcă şi ruşii se schimbă. Uitaţi-vă la televizor cum arată oponenţii lui Putin şi ai regimului de la Kremlin: ei sunt la vedere şi arată de parcă ar fi americani sau nemţi. Rusul e un european. Ruşilor nu le mai trece prin cap să facă un război, ei se ocupă doar cu şantaje. Rusia nu se mai află pe lista marilor puteri.

În cazul acesta şi România ar trebui să caute prietenia Rusiei?

N.D.: România trebuie să se teamă de Rusia, fiindcă de sute de ani are poftă să muşte din toţi vecinii.Occidentalii nu ştiu că Rusia până la Petru cel Mare nici nu ajungea la Marea Neagră, iar la Nistru a ajuns abia la 1792, deci noi n-am prea fost vecini cu Rusia.

Credeţi că în viitor Basarabia se va putea întoarce la România? Cum ar trebui să arate peisajul european pentru ca această revenire să aibă loc?

N.D.: Nu depinde de Europa, de frica Rusiei, Europa nu va admite nici un gest în acest sens, dar eu cred că România trebuie să fie mai curajoasă şi să aibă un discurs public clar adresat basarabenilor: „Noi vă primim oricând vreţi să veniţi”. La un moment dat poate se va crea o masă critică şi o majoritate ar vota un referendum de reunire.

Nu credeţi că în această arhitectură contează, în afara UE, Ucraina şi Rusia?

N.D.: Cu Ucraina ar trebui să fim prieteni buni, astfel încât să ne susţină în planul reunirii cu Republica Moldova

Deci să cedăm în cazul diferendurilor pe care le mai avem cu Ucraina.

N.D.: Da. România face treabă bună şi cu cetăţeniile pe care le dă basarabenilor, dar trebuie să ajungă să guverneze Republica Moldova. Ce-i drept, am guvernat-o destul de prost când am avut-o, din 1918 până în 1940, fiindcă am considerat-o ca un fel de Siberie a României. După aceea publicitatea comunistă a folosit istoria celor 20 de ani spunând că românii n-au investit acolo, au trimis funcţionari corupţi etc. Oricum, e ilogic ca Basarabia să nu se unească cu România, cum s-a întâmplat cu cele două Germanii. Eu, dacă aş fi fost destul de tânăr să pot fi preşedintele României, aş juca 100 la sută cartea Basarabiei.

Ce-aţi fi făcut?

N.D.: Aş fi făcut în aşa fel încât să organizez un referendum de succes în Republica Moldova.

Sunteţi membru PNL, liderii liberali se întâlnesc cu dvs.,vă cer sfatul?

N.D.: Nu. Eu, de când cu alegerea lui Crin Antonescu de a merge braţ la braţ cu Mircea Geoană şi cu PSD, m-am retras pe tuşă. Nu-mi dau demisia din partid.

Cum ar trebui să fie un lider liberal pentru a reda credibilitatea partidului?

N.D.: În orice caz să nu fie în cârdăşie cu liderii PSD, indiferent că e Geoană sau micul Titulescu, fiindcă în spatele lor  sunt umbrele lui Iliescu, Hrebenciuc, Cozmâncă. PNL se spurcă alături de un partid care are pe conştiinţă crimele de la revoluţie.

România pare să fie mereu într-o tranziţie incertă, o ţară aflată mereu în întârziere. Ce-i lipseşte pentru a recupera întârzierea?

N.D.: Istoria ne-a fost foarte vitregă: invaziile barbare s-au încheiat în Occident în jurul anului 900; în Orient, căruia îi aparţinem, ele se termină la 1200. Când treci de la o generaţie la alta e nevoie de 150 de ani de adaptare, de incubare. Doar la ruşi există o dată clară a trecerii de la civilizaţia bizantină la cea occidentală: 1 ianuarie 1700, când Petru cel Mare dă decretul prin care toţi boierii sunt obligaţi să-şi taie barba şi să se îmbrace după moda europeană. Tot atunci se modernizează armata şi, încet-încet, civilizaţia occidentală pătrunde în Orient. România a mers mai repede, dar în acest caz nu avem date concrete, schimbarea începe însă după 1800: în Transil­vania modernizarea se face prin Bi­serica greco-catolică, iar în prin­cipate  prin şcolile dom­neşti ale fanarioţilor. Dintre ţările ortodoxe am recuperat cel mai repede.

Totuşi, oricât de repede am merge, continuăm să fim în urma Ungariei, Poloniei, Cehiei?

N.D.: Ne-au oprit din cursa apropierii de Occident cei 50 de ani de comunism.

Şi Polonia, şi Cehia, şi Ungaria au fost blocate de comunism, dar şi-au revenit mai repede. Pe noi ce ne-a oprit?

N.D.: Ele „nu e ortodoxe”.

Ortodoxia ne ţine pe loc?

N.D.: Precis.

Se poate vorbi în România despre un tipar al liderilor politici?

N.D.: Da, în orice caz din punct de vedere politic suntem în stare să dăm oameni foarte capabili. Gândiţi-vă la familia Brătienilor: o familie care timp de 100 de ani, de la 1848 până la 1948, dă şase miniştri, patru premieri, plus cei morţi în închisori. Eu nu-i iubesc, dar sunt admirabili.

Faceţi o analiză genetică?

N.D.: Nu, e un exerciţiu istoric. De la Basarab întemeietorul până la Mircea cel Bătrân, conducătorii noştri au fost dintr-o bucată. După aceea, de la fiul său ilegitim Radu Prasnaglava (prasnaglava înseamnă prostul satului, nume dat probabil de boierii care ar fi vrut să continue lupta cu turcii), liderii noştri au stat cu fundul în două luntri. Politica României a fost dusă de domnitori care se schimbau mereu, dar în acelaşi timp cu putere egală, şi de gaşca marilor boieri, ce erau câteva zeci de familii, care au acaparat tot mai multe pământuri, inclusiv prin căsătorii între ei. Boierii erau de două feluri: unii care mizau pe ajutorul creştin, Ungaria, Austria, în lupta cu turcii, şi ceilalţi care erau mai cuminţi şi care ziceau: puterile creştine nu ne ajută cu adevărat, sau când ne ajută vor să ne mănânce, pe când otomanul îşi ţine cuvântul, nu vine cu moschei, ne lasă boieriile noastre, ne lasă biserica noastră. Această parte era majoritară. Clasa politică românească a căpătat deci un fel de atavism de a fi mereu cu fundul în două luntri.

Acesta e tiparul liderului român?

N.D.: Da, a rămas până astăzi. Clasa noastră politică se poartă de parcă ar fi descendentă din marii boieri.

În acest moment, România nu mai are nici un obiectiv naţional, a intrat în NATO şi în UE şi se poartă ca un pensionar fără perspective. Care ar putea fi următoarea ţintă?

N.D.: Dacă aş fi avut cu 20 de ani mai puţin, aş fi candidat la preşedinţia ţării şi primul meu obiectiv ar fi fost recuperarea Basarabiei. Aceasta ar trebui să fie principala ţintă a României, apoi să reuşim să ne impunem în UE.

CV: Neagu Djuvara (94 de ani)

1937 – licenţiat în Litere la Sorbona;

1940 – doctor în Drept la Sorbona;

1941 – elev-ofiţer de rezervă în campania din Basarabia, rănit la Odesa;

1944, 23 august – este trimis curier diplomatic la Stockholm;

1947-1961 – secretar general al „Comite­tului de Asistenţă a Refugiaţilor Români”, la Paris; colaborator la Radio Europa Liberă;

1961-1984 – consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Francez al Afacerilor Străine în Republica Niger;

1972, mai – doctorat de stat (docenţă) la Sorbona, cu o teză de filosofie a istoriei;

1975 – publică „Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée de civilisations”, Mouton, Paris – Haga (carte premiată de Academia Franceză);

1989 – „Le Pays Roumain entre Orient et Occident: les Principautés danubiennes au début du XIXe siècle”, Publications Orientalistes de
France, Ed. Humanitas;

1999 – „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Ed. Humanitas;

1999 – „Civilizaţii şi tipare istorice: un studiu comparat al civilizaţiilor”, Ed. Humanitas;

2001 – „Cum s-a născut poporul român”, Ed. Humanitas;

2001 – „Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii”, Ed. Humanitas;

2003 – „De la Vlad Ţepeş la Dracula vampirul”, Ed. Humanitas;

2004 – „Scrisorile spătarului Nicolae Milescu”, roman, Ed. Humanitas;

2004 – „Există istorie adevărată?”, Ed. Humanitas;

2005 – „Amintiri din pribegie”, Ed. Humanitas;

2007 – „Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod cuman la începuturile Ţării Româneşti”, Ed. Humanitas;

2008 – „Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane”, Humanitas;

2009 – „Amintiri şi poveşti mai deocheate”, Humanitas

2010 – „Ce-au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor”, Humanitas.

“Clasa politică românească a căpătat un fel de atavism de a fi mereu cu fundul în două luntri.”

“Dacă aş fi avut cu 20 de ani mai puţin aş fi candidat la preşedinţia ţării şi primul meu obiectiv ar fi fost recuperarea Basarabiei. Aceasta ar trebui să fie principala ţintă a României, apoi să reuşim să ne impunem în UE.”

sursa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/djuvara-romania-a-ramas-in-urma-si-fiindca-e-ortodoxa-206469.html

2 intrebari:

Stiai ce inseamna atavism? da/nu.

Daca nu, te-ai uitat in dexonline.ro la el, cand imediat ce l-ai descoperit?

ATAVÍSM n. Apariție la unele vietăți a unor caractere neobișnuite pe care le-a posedat un strămoș îndepărtat. /<fr. atavisme
Sursa: NODEX

treziti-ma si spuneti-mi ca nu traim in lumea a 3a.ro

Link-uri interesante - revista NET-ului

Member-owned supermarket for thrifty Londoners

Though the first food co-op opened in the UK back in 1844, according to Google, such cooperatives have not been a familiar sight in Europe in recent years, despite a certain popularity in the United States. Until now, that is. In fact, with the recent launch of the People’s Supermarket, Londoners recently gained a new place to find affordable food.

Only members can shop at the People’s Supermarket, but they all get a 10 percent discount on prices as well as a say in how the store is run. In exchange, members pay an annual membership fee of GBP 25, and they also pledge to volunteer four hours of their time per month working as store staff. Because the supermarket’s workforce is nearly all volunteers, staff costs are kept low this way — an advantage that can be passed on in lower prices. Any profits that are earned, meanwhile, get put back into the store to bring down prices even further.

Food co-ops are not uncommon in the US, but it’s interesting to see their reemergence in the UK following a bout of unusually tough times. Could this be the beginning of a widespread comeback…? (Related: Sustainable urban campground to be crowd-funded & managed — Crowdfunded breweries.)

http://www.springwise.com/retail/peoplessupermarket/

Online network helps home cooks sell spare portions

Cooking for one or two has always been a challenge, since most recipes are designed to generate four or more servings. Aiming to help minimize waste while earning home cooks a little extra cash, Super Marmite is a social network that enables cooks with too much food to sell their extra servings.

Now in beta, French Super Marmite — referring to the French word for cooking pot, not the ubiquitous yeast spread — is similar in many ways to BookofCooks, the US-based online marketplace for home-cooked meals. Both provide an alternative to restaurants and fast food and give sellsumers a way to be rewarded for their cooking efforts. Specifically, cooks with a meal planned or in the works simply list them on the Super Marmite site, specifying their location, when the meal will be ready and any per-serving fee they’d like to be paid. The location-based service then makes it easy for hungry consumers to find meals of interest not far from where they live. If interested, they can order some of those meals by signing in through Facebook or a Super Marmite account. Once they’ve sampled a cook’s efforts, buyers can review them on the site. Super Marmite is now free for both cooks and consumers. Apps for iPhone and BlackBerry are reportedly coming soon.

Super Marmite currently focuses on meal preparation in France, but it seems safe to assume the concept could work well in any urban area. One to partner with or emulate near you…?

http://www.springwise.com/food_beverage/supermarmite/

Banatu-i fruncea

Link-uri interesante - revista NET-ului

Imi argumentez parerea despre fala banatenilor si cu articolele de mai jos.

Din primul intelegi cat sunt de bengosi ca ei au aeroport Schengen.
Din al doilea, vezi realitatea, care spune ca Sibiu si Cluj au, Timisoara inca nu.

Alte argumente altcandva.

articol 1: http://www.tion.ro/stiri/timis/articol/aeroportul-timisoara-a-inaugurat-noul-terminal-pentru-cetatenii-non-schengen/cn/news-20101020-11075635

Aeroportul Timisoara a inaugurat noul terminal pentru cetatenii non-Schengen

Publicat
20.10.2010 12:07
Ultima modificare
20.10.2010 12:14

România este cu un pas mai aproape de a intra în spaţiul Schengen. La Aeroportul Internaţional Timişoara Traian Vuia a fost recepţionată noua aerogară non-Schengen.

Realizarea acestei investiţii şi a unei aerogări asemănătoare la aeroportul din Otopeni reprezintă două dintre condiţiile de bază pentru aderarea la spaţiul de liberă circulaţie. Timişoara este legată aerian, în prezent, de 5 destinaţii non-Schengen (Londra, Odessa, Lvov, Chişinău, Cernăuţi). Începând cu luna martie 2011, Aeroportul Internaţional Timişoara Traian Vuia va putea prelua şi cursele non-Schengen ale aeroporturilor care nu au acest tip de facilităţi.

Valoarea totală a investiţiei de la noul aeroport a depăşit 3,5 milioane de euro. Aceasta cuprinde, pe lângă construcţia propriu-zisă, dotările necesare unei bune funcţionari a aerogării (benzi transportoare, aparatură cu raze x, sisteme de supraveghere, de sonorizare şi de afişări curse, reţea de voce şi de date). În aceste zile va începe montarea benzilor transportoare şi a aparaturii cu raze X, astfel încât, până la sosirea comisiei de evaluare, această operaţiune să fie finalizată. Suprafaţa clădirii care va deservi traficului de pasageri cu ţările care nu fac parte din spaţiul Schengen, este de 2000 de metri pătraţi. Parterul clădirii include terminalul de sosiri (zona publică, zona sterilă: fluxul de pasageri şi de bagaje, hala de bagaje, birouri ale poliţiei de frontieră, ale vămii, grupurile sanitare şi zona check-in-ului), iar la etaj este prevăzută o zonă comercială şi sunt amplasate birourile poliţiei de frontieră.

„Aeroportul Internaţional Timişoara îndeplineşte toate condiţiile impuse de legislaţia privind condiţiile pentru certificarea aeroporturilor civile internaţionale sau deschise traficului aerian internaţional. Ponderea pasagerilor spre şi dinspre destinaţiile non-Schengen creşte constant de la un an la altul. Dacă în 2008 erau doar 10%, în 2009 s-a ajuns la 15 procente, iar în acest an estimam că ponderea acestora va fi de aproximativ 17%. Până în 2012, apreciem că vor depăşi 20 de procente din numărul total de pasageri.”, a declarat Cornel Sămărtinean, directorul Aeroportului Internaţional Timişoara Traian Vuia.

Finalizarea construcţiei aerogării non-Schengen s-a făcut înainte de termen astfel ca la începutul lunii noiembrie, aceasta să poată fi evaluată de raportorii U.E. După ce aceştia îşi vor da acordul pentru funcţionarea aerogării, clădirea va fi destinată, până în momentul intrării României în spaţiul Schengen, operării pasagerilor de pe zborurile interne.

articol 2: http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/turism/care-vor-fi-aeroporturile-schengen-206357.html

Care vor fi aeroporturile Schengen
18 Noiembrie 2010

Au mai rămas doar trei luni în care se mai poate decola spre destinații extra Schengen de pe orice aeroport românesc

Din martie 2011, luna în care este programată aderarea ţării noastre la Schengen, avioanele cu destinaţii spre statele din afara acestui spaţiu vor mai putea decola doar de pe trei din cele 16 aeroporturi româneşti.

Cluj, Sibiu şi Otopeni – Bucureşti vor fi singurele aeroporturi, din martie 2011, pe care se vor putea opera curse aeriene regulate în afara spaţiului Schengen.  Acestea include 23 de ţări europene în care verificarea accesului se face doar o singură dată, la intrarea unei persoane într-o ţară semnatară a acordului Schengen. Potrivit tratatului semnat, intrarea României în acest spaţiu este programată pentru martie anul viitor.

Condiţii

Aderarea la Schengen ridică însă o sumă de probleme şi cerinţe pentru aeroporturile româneşti. Potrivit cerinţelor, adoptate şi în legislaţia românească, din martie 2011 fluxurile de pasageri de pe aeroporturi vor trebui separate în funcţie de originea/destinaţia pasagerilor, mixarea fluxurilor fiind interzisă. Spre deosebire de situaţia prezentă, când se consideră că un pasager care circulă în România se află în trafic intern, iar dacă acesta se deplasează în actualele ţări Schengen este în trafic internaţional, după martie 2011 se va aprecia că traficul intern este cel desfăşurat în interiorul graniţelor Schengen (deci inclusiv ale României) iar cel internaţional va fi cel în afara graniţelor acordului. Pentru a se respecta aceste prevederi, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a realizat un sistem de clasificare a aeroporturilor în aeroporturi internaţionale, aeroporturi deschise traficului internaţional şi aeroporturi interne. În timp ce de pe primele se va putea zbura neîngrădit spre destinaţii internaţionale (în afara spaţiului Schengen), iar fluxurile Schengen şi non-Schengen vor fi separate fizic, pe cele deschise traficului internaţional zborurile internaţionale vor fi doar ocazionale, iar separarea fluxurilor ori temporală, ori fizică. Cât priveşte a treia categorie de pe acestea nu se va putea zbura deloc în afara spaţiului Schengen.

Zboruri ameninţate

Cu trei luni înainte de aplicarea clasificării, în absenţa căreia de pe un aeroport nu se va mai putea zbura în afara spaţiului Schengen, doar patru aeroporturi (un sfert din totalul de 16) au obţinut certificări din partea ministerului, alte şapte depunând cerere de certificare. Potrivit datelor remise ieri de minister, până la acest moment aeroporturile Bucureşti-Băneasa, Constanţa, Oradea, Arad şi Tg.Mureş nu au depus nici un fel de cerere de certificare. Deoarece obţinerea acreditării durează între trei luni şi şase luni de la data depunerii cererii, rezultă că de pe acestea nu se va mai putea zbura în fara spaţiului Schengen după martie 2011. O situaţie deosebită este cea a Aeroportului Băneasa de pe care companiile low-cost nu vor mai putea zbura către Marea Britanie sau Egipt (ţări în afara spaţiului Schengen). Aeroporturile care au obţinut statulul internaţional sunt Cluj, Sibiu şi Otopeni iar cele ale căror cereri pentru acest statut sunt în analiză sunt Bacău şi Timişoara. Ultimul este folosit de linia aeriană moldovenească Carpatair pentru zboruri către Moldova şi Ucraina,  iar neobţinerea statului de aeroport internaţional ar semnifica blocarea zborurilor acestei linii către cele două ţări. Zboruri ocazionale în afara spaţiului Schengen vor putea fi efectuate de pe Aeroportul Tulcea (deschis traficului internaţional), cereri similare fiind depuse de aeroporturile Baia Mare, Craiova, Iaşi, Satu Mare şi Suceava.

3 aeroporturi au fost certificate ca fiind „internaţionale”, altul – doar „deschis traficului internaţional”

luminite

Link-uri interesante - revista NET-ului

Cine stie, cate-un pic, cate-un pic poate se curata…

http://www.romaniacurata.ro/

Partida societăţii civile
de ALINA MUNGIU-PIPPIDI

Aţi învăţat ceva din istoria asta cu Adrian Păunescu, dincolo de lacrimi, exagerări, istericale, invidii şi ranchiune? Ar fi păcat să nu: că a fost cel mai remarcabil fenomen al psihologiei de masă pe care l-am văzut la noi de ceva timp. Pe de o parte, ambiguitatea, ca să nu spun promiscuitatea trecutului nostru în regimul poststalinist, care face ca un personaj ca Păunescu să poată fi interpretat simultan şi ca un propagandist al regimului, şi ca un rezistent cultural.

Cam asta e valoarea conceptului de rezistenţă culturală. Al doilea fenomen însă este şi mai interesant şi asupra lui aş vrea să mă opresc: enorma şi nesăţioasa dorinţă a poporului de personalităţi civice, de literatură angajată şi de oameni din care să răsune vocea naţiunii. Dacă intelectualii ar şti să asculte, ar fi învăţat zilele astea că o literatură care trăieşte paralel cu poporul nu produce decât înmormântări de mâna a treia (şi nici un premiu Nobel). Dorinţa de a fi un tot, de a fi parte dintr-un spirit civic şi o acţiune colectivă de proporţie naţională există – noi nu găsim tonul şi vocabularul potrivite ca să articulăm această voce comună. Poate ne e chiar teamă de sunetul ei.

Departe de a vedea doar latura kitsch a fenomenului, văd în jalea reală a atâtor oameni după Păunescu şi în nostalgia după iluzia libertăţii fluturată pe stadioanele tinereţii lor o aspiraţie sau măcar amintirea uneia. Şi mă bucur că o văd, că de multă vreme nu mai vedeam nimic. Nimic nu e mai teribil decât tranziţiile şi crizele pentru a anihila orice altceva decât cultura de supravieţuire. Mizeria morală în care trăim se revendică permanent de la ea. Nu ne mai lipsea decât ca fruntaşul PDL, dl traseist Solomon, cel de-abia eliberat din puşcărie, să ne spună că suntem cu toţii nişte infractori şi că nu suntem urmăriţi penal decât datorită lipsei de capacitate a Procuraturii. Ce ghinion, e urmărit numai el. Nu ştiu dacă mai era cineva care să spere în capacitatea PDL de a se redresa – naivitatea oricui are limite -, dar după acest val de triumfuri ale infractorilor de partid, care au ajuns să scrie chiar statutul şi să dea lecţii de etică, cred că nu mai e nimic de sperat. Nu că nu ar mai fi şi oameni oneşti în PDL: sunt, aşa cum sunt în toate partidele. Şi nu contează, aşa cum nu contează nicăieri.

România politică pare fără speranţă. Dar România civică nu e la fel. Cu puţin timp în urmă, societatea civilă a oprit construirea unui zgârie-nori peste Palatul Ştirbey, făcându-i pe doi miniştri ai Culturii să reziste unor presiuni care veneau direct de la şefii lor de partid. Faimosul bloc-turn de lângă catedrala catolică va fi demolat – triumf al statului de drept (cinste magistraţilor din Suceava) şi al unei societăţi civile de toate confesiunile şi mai degrabă atee, care a apărat templul din cuviinţă urbană, nu din sentimentul proprietăţii. Iată că şi curţile de justiţie, şi oamenii politici se pot purta decent atunci când opinia publică e destul de articulată şi de activă, atunci când există o presiune civică suficientă. Nu mai vorbesc de Roşia Montană: sper să am un weekend liber peste zece ani, să vizitez vestigiile minei romane.

Dacă avem o viaţă politică atât de mizerabilă, una în care nimeni nu e responsabil şi nu poate fi pedepsit, că trece imediat la adversar, e din cauză că acest tip de presiune nu a existat decât sporadic şi rareori imparţial. Din 1990 argumentez că un tratament critic egal al tuturor partidelor, în primul rând din partea suporterilor lor, este singurul instrument pentru a menţine aceste partide oneste şi performante. Din păcate, eşecul a fost total. Nu am pretenţii de la publicul PSD, sărac şi dependent de stat. Dar indulgenţa prietenilor mei liberali şi pedelişti faţă de corupţia, nepotismul şi primitivismul general din vârful partidelor lor mă face să nu am nici o speranţă în ce priveşte evoluţia acestor partide. În loc ca simpatizanţii să le aducă pe drumul cel bun, s-au lăsat corupţi ei. Cercul de clienţi s-a lărgit. În 2004 le convinsesem să constituie comisii de etică interne care să trieze candidaţii. Azi poate doar PSD mai are una, de formă; la PNL s-a ajuns ca securiştii să-l expulzeze pe Marius Oprea, nu invers; iar la PDL, Falcă şi EBA o iau de sus pe Monica Macovei.

Întrebarea care se pune este dacă mai există în România oameni neangrenaţi în cercurile clientelare ale unora sau altora, care să arate aceeaşi pasiune faţă de curăţarea vieţii noastre politice cum vedem la păstrarea Bucureştiului vechi sau a naturii de la Roşia. Şi câţi sunt ei? Ca să conteze, trebuie în primul rând să aibă curajul să facă pasul în faţă şi să formeze un grup. În al doilea rând, trebuie să articuleze o mişcare, una care să oblige statul la o guvernare mai decentă, nu asta în care se dau legi greşite în fiecare zi. În ţările foarte corupte, în care şi poliţia e uneori în cârdăşie cu hoţii, oamenii care au de pierdut se asociază şi se apără singuri. Fac comitete de supraveghere cetăţenească, în care femeia care mătură trotuarul, moşii care joacă table în faţa casei, copiii care joacă mingea stau cu toţii cu ochii şi pe gardurile celor care lipsesc de acasă. Pe strada pe care am locuit eu un an în Washington, într-un cartier prost, era o etichetă ca de alarmă, pe care scria: Strada aceasta e vegheată de cetăţeni. Şi asta vă propun eu astăzi.

Vă propun să facem o nouă mişcare civică, una de masă, nu un institut sau un centru, o alianţă pentru România curată. În fiecare cătun, sat sau oraş, dacă există măcar doi oameni care sunt revoltaţi de felul în care funcţionează statul capturat de nişte partide jefuitoare, aceşti doi oameni ar trebui să se adune şi să facă un nucleu al României curate. Şi aşa cum vecinii mei de pe U street, din Washington, îşi păzeau uşile, noi să păzim statul, care trebuie să aparţină egal tuturor, nu doar unora. Toleranţa din România faţă de numiri politice ilegale în spitale, şcoli, agenţii, poate în curând şi în universităţi, a ajuns penibilă. Contraselecţia valorilor ne sufocă. Peste vară, primeam telefoane de la diverşi colegi universitari aflaţi acasă, ca şi mine, doar în vacanţă, care mă întrebau ce pot face ei. Le-am dat ideea să facă două liste: cea de la vârful profesiunii lor – cu cei care ocupă funcţiile, sau salariile şi privilegiile – şi una cu cei care au cele mai citate lucrări internaţionale. Şi să publice fiecare, în specialitatea lui, aceste două liste pe Internet. Ca impostura că poată fi zilnic vizualizată de toată lumea. Asemenea exerciţii, cu diverse variaţiuni, se pot imagina şi face în toate domeniile.

Ca să învăţaţi cum să expuneţi impostura şi jaful public, ca să întâlniţi oameni care gândesc la fel, ca să vă alăturaţi unui grup şi să nu mai fiţi singuri în furia voastră neputincioasă, vă invităm de mâine să vă alăturaţi Alianţei pentru o Românie Curată. Dacă sunteţi în Bucureşti, veniţi la ora 11.30 pe Calea Victoriei 120, unde împreună cu Cătălin Tolontan, Toni Grecu şi alţi prieteni o să prezentăm noul site www.romaniacurata.ro şi primul clasament al bunei guvernări.

Ajunşi aici, sunt sigură că există oameni dezamăgiţi că îi chemăm la o partidă a societăţii civile, şi nu la un partid. Le-aş recomanda acestor oameni să aibă încredere că am cântărit, ca şi în alte dăţi, ce este mai rezonabil de făcut. Un partid nou care devine precum cele vechi nu e de folos nimănui. O mişcare care creşte participarea, care aduce în politică energii şi poate – sper – lideri noi poate face mai mult şi deveni orice. Prietenii mei şi cu mine nu vrem să fim preşedinţi, nici să ne găsim vreun loc pe lista cuiva. Când ni s-au oferit asemenea locuri, nu le-am vrut noi. Vrem doar să creăm acel spaţiu în care să se exprime vocile neauzite acum şi să crească liber liderii tineri care sunt sufocaţi în partide. Vrem să scoatem din teritoriul acestui război civil partizan şi meschin energia civică şi cu ea să obligăm partidele şi statul să se poarte mai bine decât acum.

Atunci când lansezi un apel ca al nostru, nu ştii unde vei ajunge: dacă la el răspund zece pelerini, vei merge în pelerinaj; dacă răspund cincizeci de cavaleri, vei pleca în cruciadă. Noi suntem doar cei care organizează cadrul acestei mişcări, în rest totul, chiar şi o revoluţie, se face cu materialul clientului.

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/partida-societatii-civile-205493.html

via Tolo.

Despre psihologie, psihoterapie, fitze si probleme

Link-uri interesante - revista NET-ului

To whom it may concern:

Departe de a avea amploarea occidentala, psihoterapia prinde contur si in Romania, dupa ce, timp de 18 ani, studiile de psihologie au fost interzise in comunism. In ultimii zece ani, terapia a iesit incet-incet din zona de exotism si incepe sa intre intr-una a practicilor bine definite, dupa cum spune sociologul Mirel Palada. Cu toate acestea, breasla autohtona a psihoterapeutilor sufera de pe urma lipsei vizibilitatii si a reglementarii, iar psihoterapia ramane inca invaluita in confuzie, stereotipuri, neincredere si reticenta. Ce se afla in spatele acestei reticente?

de Ionut Dulamita si Roxana Bucata

„Cred ca mersul la psihoterapie e mai degraba o moda”, spune Diana, de 26 de ani, absolventa de stiinte politice. „Cu atat mai mult cu cat, in Romania, nu avem cultura preventiei si mergem la medic doar cand ne doare prea tare. In schimb, mergem la psihoterapie ca sa intelegem de ce ne uram sau iubim familia, sefii, iarna, ploaia, pisica, colega de banca din liceu, branza sau rosiile”. Diana nu ar alege cuvantul neincredere pentru a descrie atitudinea ei fata de psihoterapie, ci mai degraba reticenta. „Nu cred ca altcineva ma poate intelege sau cunoaste pe mine insami mai bine ca mine. Imi place de mine exact asa cum sunt si eu pentru mine sunt cel mai bun psihoterapeut”.

Adrian, de 26 de ani, jurnalist, vede in psihoterapie un soi de must have al modernitatii tarzii. „E chic sa ai issues, ca fetele din Sex and the City sau ca Woody Allen (n.r. – Woody Allen a facut sedinte de psihoanaliza timp de 30 de ani, multe din filmele lui continand referinte la aceasta practica)”, spune el. „Nu stiu daca e numai o chestiune de facon, probabil spectrul larg de dereglari psihologice are legatura si cu ritmul turbat al vietii hipertehnologizate si cu perceptia asupra capacitatii reduse a individului de-a exploata toate beneficiile si directiile de dezvoltare ale vremii. In bref, ca sa-l citez pe Florian Pittis, toti suntem putin luati”.

Discutiile cu „omul profi” pot fi fructuoase, spune Adrian, insa sunt scumpe, asa ca el recurge la un autotratament extras din psihanaliza: sublimarea. „Pe sleau, mutatul gandului la altceva, exprimarea oblica a negurii sufletesti sau clasica proiectare – datul vinii pe altcineva. Asa ca, de cate ori ma apuca angoasa, prefer sa scriu, sa dau cu pumnii in pereti, sa injur birjareste sau sa-mi aduc aminte de cineva care mi-a gresit cu ceva vreodata. E si mai ieftin…”.

In Romania, in momentul de fata, exista inca putini psihoterapeuti, o meserie inca slab reglementata, iar reticenta fata de ei persista, la fel si confuzia dintre cele trei ‘profesii psi’. „Ia un om de pe strada si intreaba-l care este diferenta dintre psiholog clinician, psihoterapeut si psihiatru si va avea mari dificultati in a-ti raspunde”, spune Mugur Ciumeageanu, psiholog clinician si psihoterapeut. Inainte de toate, Gabriel Cicu, medic psihiatru si psihoterapeut psihanalist, de la clinica Psy Motion, tine sa faca distinctia clara intre aceste trei categorii.

Pe scurt, psihologul este absolvent al unei facultati de psihologie si poate lucra intr-o clinica medicala pe baza unei specializari, evaluand din punct de vedere psihologic pacientul, insa nu intevine in procesul de diagnostic si tratament. Psihiatrul este absolvent al unei facultati de medicina, iar rolul sau este cel de a diagnostica, trata si monitoriza tulburarile psihice sau bolile mentale prin intermediul sau cu ajutorul medicamentelor din aceasta arie medicala.

Psihoterapeutul este absolvent al unei scoli de formare in psihoterapie – aceasta este independenta, nu se regaseste in sistemul public de invatamant si e deschisa atat pentru medici psihiatri, cat si pentru psihologi, dar si pentru alte profesii umaniste (filosofie, asistenta sociala etc). Rolul sau poate fi regasit in procesul de tratament al unei tulburari psihice (singura sau ca adjuvant al medicatiei), dar si intr-un poces de dezvoltare personala.

In linii mari, psihoterapia este o relatie interpersonala intentionata in care psihoterapeuti specializati ajuta o persoana in probleme de viata, printr-o serie de tehnici, cu scopul de a spori starea psihica generala de bine a clientilor. Contra cost, desi, dupa cum veti putea citi mai jos, unii dintre psihoterapeutii romani fac si munca pro bono.

Argumentele invocate impotriva acestei practici sunt variate: Daca esti inteligent si puternic, poti identifica singur problema si o poti depasi; ‘Psihologul’ e un sarlatan; Nu vreau sa stie nimeni ca fac terapie si nu cred ca va pastra confidentialitatea; Daca colegii mei de serviciu ar sti ca sunt aici, atunci nu as mai avea zile de trait in companie; Daca afla partenerul, va crede ca sunt instabil(a) – unul dintre argumentele cel mai des invocate in defavoarea psihoterapiei este frica de a fi etichetat drept slab de catre cei apropiati, motiv pentru care chiar si oamenii care fac terapie sunt secretosi in afara sedintelor. O astfel duce la insusirea „unui mecanism de ruptura, de clivaj”, spune Gabriel Cicu, „in care lucrurile personale, intime, afective vor fi tinute in interior, iar in exterior aratam ceea ce ni se cere”.

Elena, de 32 de ani, cercetatoare stiintifica, a ajuns la psihoterapeut dupa mai multi ani de atacuri de panica si anxietate si dupa ce a eliminat posibilitatea unor probleme fiziologice. Spune ca prietenii „care conteaza” au sprijinit-o, mai ales fetele, care par sa fie mai deschise la acest subiect. A auzit, desigur, si replici de genul: „Asta puteam sa-ti spun si eu, gratis!”. „Cred ca unii sunt sceptici pentru ca nu prea stiu despre ce e vorba, nu sunt informati”, spune ea. „Parintii mei nu sunt foarte incantati, probabil pentru ca nu le place sa stie ca discut despre ei cu un strain. Nu sunt foarte deschisi nici la discutiile pe care incerc sa le am cu ei pe diverse subiecte atinse in timpul terapiei. Fratilor nu prea le pasa”.

Gabriel Cicu crede la randul sau ca reticenta izvoraste in primul rand din teama de necunoscut – „nu se cunoaste bine cu ce se ocupa psihoterapia, se confunda psihoterapia cu psihiatria” – sau teama de „ce voi descoperi acolo ascuns in mine”. Se adauga si un aspect care tine de dezvoltarea psiho-sociala a poporului roman – „atitudinea atotcunoscatoare si atotputernica a individului care incearca sa-si compenseze neputinta prin exagerarea putintei. Deseori auzim: ‘dar ce, eu singur nu pot??’ sau ‘ce nevoie am eu de ajutor de la altii, eu pot si singur’”.

Orice profesie psi – psiholog, psihiatru, psihoterapeut – este privita cu suspiciune de oamenii care nu au beneficiat inca de asemenea servicii, atat in Romania, cat si in alte tari, completeaza Mugur Ciumageanu. Povara cea mai mare pentru o persoana aflata in impas psihologic este aceea a stigmatizarii, conform unei ecuatii simple: „cine merge la psi, e nebun”. Multi dintre oamenii care ar face terapie sunt ingroziti de eticheta nebuniei pusa de societate. Motivul principal il reprezinta chiar confuzia dintre cei trei psi, termeni care sunt confundati de cele mai multe ori cu psihiatrul, deci cu nebunia.

„Acest mecanism compensator, etichetarea, nu arata decat incultura si ipocrizia unora care considera ca decat sa-si recunoasca nestiinta, mai bine arunca cu pietre”, spune Gabriel Cicu. „O parte din vina” revine si profesionistilor, prin statutul semiclandestin in care este practicata psihoterapia. „Practica acestei profesii arata uneori caricaturizat, in tot felul de garsoniere absconse, fara nume la usa, fara un cadru civilizat de plata etc.”.

In manualele de diagnostice exista peste 400 de categorii de tulburari. In mintea omului obisnuit, care nu a avut contact cu domeniul, exista de regula doar doua, trei tipuri – depresia si schizofrenia mai ales, invaluite intr-o aura sumbra. Drept urmare, persoana care alege sa mearga la un profesionist psi se teme de multe ori sa nu i se certifice faptul ca e dramatic diferita de altii, ca lucrurile nu vor merge decat din rau in mai rau si ca reactia celor din jur va fi una de respingere. „Aceste credinte sunt alimentate de un discurs public care nu este prietenos cu cei afectati”, spune Mugur Ciumageanu. „Multi romani au un mare potential de respingere a celor cu afectiuni psihice”.

E scump. Un alt argument foarte des invocat. Serviciile psihiatrice sunt oferite gratuit in sistemul public, psihoterapia tine de sistemul privat si e taxata din buzunarul clientului. Pretul unei sedinte de 50 de minute variaza intre 50 si 200 de lei. De aici si perceptia multora ca este un moft burghez, care tine de prestigiu, psihoterapeutul avand un rol decorativ – o perceptie cu vechime istorica. „Acesta si multe alte stereotipuri au o baza reala si tin de un gen de cunoastere. Romanii nu au experienta personala cu psihoterapeutii, ei isi iau informatiile din filme, iar filmele nu surprind viata reala”, spune sociologul Alfred Bulai. „Psihoterapeutul, ca si medicul legist, este exagerat in filme, unde este reprezentat ca find si el ‘un pic dus cu pluta’”. Iar romanii au invatat din filmele americane, dupa ’89, ca psihoterapia este expresia unei clase sociale inalte – Gabriel Cicu da exemplul lui Sue Ellen din Dallas.

Astazi se poate vorbi de o democratizare a accesului la psihoterapie. Una care nu permite un acces in masa, insa acceptabila pentru majoritatea oamenilor interesati de astfel de servicii. Desi efectivele profesioniste sunt limitate, oamenii au posibilitatea de a lucra cu psihoterapeuti la incepul formarii contra unor sume modice, plus ca preturile sunt variabile in functie de buzunarul fiecaruia. Psihoterapeutul adlerian Anda Pacurar spune ca pretul de regula ridicat e un mit si ca o scanare a pietei arata ca multi terapeuti au si clienti cu care lucreaza pro bono. „[Psihoterapia] e vazuta ca un moft pentru ca pare ca o stare neplacuta, nu reprezinta un pericol la fel de mare pe cat ar fi o simptomatologie medicala”, explica ea. „Totusi, de cele mai multe ori, bolile fizice au la origine dezechilibre psihice”.

La nivel general, romanii merg la psihoterapeut pentru atacuri de panica, anxietate, depresie, somatizari – simptome cardiace, dureri musculare sau de alt tip care nu au o cauza medicala –, stres, dorinta unei mai bune cunoasteri a sinelui, probleme de comunicare in cuplu, probleme de somn sau dorinta de imbunatatire a vietii sexuale. Mugur Ciumageanu distinge intre piata de psihoterapie pre- si post-criza: inainte de 2008, multe persoane apelau la acest serviciu din motive ce variau de la dezvoltare personala, optimizare, cunoastere de sine, la tulburari diagnosticabile de anxietate sau depresie; in ultimii ani, numarul clientilor veniti pentru psiho-igiena (o mai buna cunoastere a sinelui, in lipsa unei afectiuni care sa impune probleme de adaptare majore) a scazut simtitor in detrimentul problemelor moderate sau mai accentuate.

Alt punct slab des invocat de contestatarii psihoterapiei este lipsa unui tratament de tipul celui medical, care porneste de la un diagnostic clar, bazat pe analize si investigatii, si continua cu o serie de pasi standard. In lumea psi, diagnosticul este pus de psihiatru pe baza unor criterii medicale general valabile bazate pe studii stiintifice, iar unii psihoterapeuti recurg la tratamente standard pornind de la un asemenea diagnostic. De cele mai multe ori, insa, specialistul lucreaza cu omul, nu cu diagnosticul, chiar daca in unele cazuri recurge la medicatie. „Relatia dintre psihoterapeut si client e diferita fata de cea dintre medic si pacient pentru ca nu se pune problema de cine are dreptate, ci de cat de buna este relatia terapeutica”, spune Anda Pacurar. „Aceasta are cea mai mare importanta in rezolvarea eficienta a situatiei”. De altfel, unii psihoterapeuti prefera sa nu lucreze cu diagnostice.

„Faptul ca diagnosticul psihiatric este singurul diagnostic medical care nu se pune pe baza unor analize sau investigatii este unul dintre punctele slabe ale acestei discipline”, spune insa Mugur Ciumageanu. Procesul diagonistic a fost contestat din mai multe directii de-a lungul ultimelor decenii, din moment ce este tributar de multe ori subiectivitatii persoanei, atat in psihiatrie, cat si in psihologia clinica si psihoterapie. „Din punctul meu de vedere, un profesionist care are cativa ani de experienta clinica va furniza un diagnostic acceptabil in majoritatea cazurilor – rareori greselile diagnostice sunt flagrante”. Specialistul spune ca exista eforturi de standardizare si de unificare a limbajului, benefice atat pentru profesie, cat si pentru pacienti, insa nu exista un sistem unificat de utilizare si operare cu diagnostice, „lucrul acesta aducand confuzie si uneori neincredere in sufletul si mintea unor persoane care apeleaza in acelasi timp la serviciile mai multor profesionisti psi”.

Un astfel de sentiment de neincredere a trait B., de 30 de ani, jurnalist, care a suferit atacuri de panica si care a primit un tratament medicamentos – unul dintre marile riscuri ale psihoterapiei, mai ales ca unele dintre medicamente sunt experimentale sau pot crea dependenta. „Diagnosticul din partea psihoterapeutului a venit partial: probleme in cuplu. Diagnostic caruia nu i-am dat atentie, dar, din fericire, mai mult sau mai putin, a fost unul corect. Nu aveam sa aflu decat la sfarsitul relatiei, care a mai durat un an de la declansarea atacurilor de panica”, spune ea. „Am urmat un tratament timp de aproape un an de zile, tratament medicamentos care creaza dependenta, din pacate (n.r. – unii psihoterapeuti de formatie psihiatri si pot prescrie medicamente). Este prea usoara calea prin care se recurge la medicamente. Uitandu-ma in urma, nu as mai lua niciodata pastilele respective, pentru ca am scapat foarte greu de ele. Arunc o usoara vina pe psiholog, nu a avut destula rabdare, dupa doua sedinte mi-a prescris medicatia respectiva”.

Cu toate acestea, intr-un articol publicat in 2008 pe site-ul Radio Romania International, specialistii intervievati observau, printre altele, ca sunt tot mai multi oameni care refuza medicatia si „cauta terapia prin cuvant” si ca romanii dau semne tot mai mari de deschidere fata de practicile psi. Psihoterapeutul psihanalist Dan Niculescu puncta atunci ca romanii au devenit mai constienti ca, de cele mai multe ori, exista probleme de natura psihologica mai mult decat de natura organica, fiziologica, iar Daniela Luca, doctor in psihanaliza, nota ca decalajul este mare fata de perioada ’98 – ’99, cand pacientii mergeau la psihoterapie mai ales in situatii-limta, pentru tulburari foarte serioase sau momente de impas foarte dure, fiind indrumati de la o sectie de psihiatrie. Putine persoane isi doreau atunci sa intre intr-un cabinet de terapie, situatie care a inceput sa se schimbe de prin 2001-2002, o data cu multiplicarea cursurilor de psihologie in scoli, licee si facultati, cu aparitia unor institutuii sub forma de centre de tratatament, cu aportul adus de mass media si cu inmultirea conferintelor si seminariilor cu specialisti din diverse tari.

„Este imens ce s-a reusit”, spune Anda Pacurar, din moment ce, timp de 18 ani, studiile de psihologie au fost interzise in comunism. „Am recuperat galopant”. In prezent, formele de terapie din lume sunt prezente si in Romania, se pregatesc psihoterapeuti dupa standarde internationale, exista o lege a psihologului si un Colegiu al psihologilor. „Nu mai e o surpriza sa vezi in terapie oameni de peste 50, 60 de ani, cum nu mai e o surpriza sa vina cupluri care nu sunt intr-o criza majora, ci vor sa-si imbogateatsca relatia. Si extrem de incurajator este ca oamenii vin si pentru educatie, pentru a sti ce inseamna sa fie echilibrati psihic sau cum sa-si educe copiii. Astfel, psihoterapeutul poate face si preventie”. Cei mai multi dintre clientii consiliati de Anda Pacurar sunt deschisi, spune ea, cel putin fata de partener sau de familie, si motivati, ceea ce duce si la inchegarea unei relatii semnificative cu terapeutul.

Romania se apropie de „normalitate” in ceea ce priveste perceptia fata de psihoterapie, spun specialistii, iar internetul a jucat un rol decisiv in acest sens. „Remarc ca exista un segment de clienti extrem de informati asupra ofertei psihoterapeutice si psihiatrice, care acceseaza serviciile voluntar”, spune Mugur Ciumageanu. „Multumim internetului, in principal, cu bunele si relele lui!”. Rele pentru ca sunte preluate de multe ori si idei gresite. Acum exista clienti care fac diferenta intre mult temutul serviciu psihiatric si psihoterapie, le spun cu o mai mare usurinta celor din jur ca merg la psihoterapie pentru o problema de optimizare, pot vorbi despre beneficiile intalnirilor si chiar recomanda unor cunoscuti aceste servicii.

Cu toate acestea, breasla psihoterapeutilor mai trebuie sa faca pasi importanti pana la consolidarea unei credibilitati. In Romania, forul “umbrela” al scolilor de psihoterapie este Federatia Romana de Psihoterapie (FRP), spune Gabriel Cicu, institutia care reuneste peste 25 scoli de psihoterapie si este forul de acreditare, recunoastere si certificare atat a psihoterapeutilor, cat si a scolilor de psihoterapie.

FRP nu este recunoscut insa de statul roman ca autoritate profesionala in domeniu, asa cum sunt recunoscute, de exemplu, Colegiul Medicilor sau Colegiul Psihologilor, iar profesia de psihoterapeut nu este recunoscuta in COR (clasificarea ocupatiilor din Romania). „Mai mult, ‘razboiul’ psihologi – medici, razboi istoric incheiat de mult pe meleaguri civilizate, este la ordinea zilei la noi. Colegiul Psihologilor si-a luat dreptul, unic pana in acest moment, de a acredita psihologi psihoterapeuti, dar si medici psihoterapeuti – nu stiu cum se poate asa ceva, dar e din ciclul ‘in Romania totul este posibil’, Legea psihoterapiei a fost boicotata de Colegiul psihologilor in Parlament etc.”.

Sociologul Alfred Bulai spune ca unul dintre motivele pentru care romanii nu sunt la fel de deschisi precum occidentalii la psihoterapie este si lipsa de marketizare, pentru care nu exista finantare. El se asteapta ca fenomenul sa ia amploare si in Romania in urmatorii ani prin marketizare si prin sporirea numarului de specialisti. Deocamdata, este o perioada neprielnica din cauza crizei, insa sociologul este increzator ca se va investi mai mult.

Cat despre credibilitatea breslei, Alfred Bulai nu considera ca ar fi o problema specifica. Adevarata problema a psihologilor este, in prezent, vizibilitatea. In toate domeniile exista oameni mai competenti sau mai putin competenti, spune el, si chiar impostori. Recuperarea rapida de dupa caderea regimului comunist a dus la aparitia multor sarlatani, spune si Anda Pacurar, „insa partea buna este ca oamenii au una dintre cele mai frumoase calitati posibilie: abilitatea de a alege. Isi aleg terapeutul, isi aleg terapia”.

Multumesc Hotnews.