Ma bucur sa dau mai departe opinii frumoase.
Despre Cristi China si familia lui v-am mai zis, e unul din influentii onlineului romanesc bloggeristic.
Ieri seară am păţit una din acele strângeri de stomac pe care le simt doar în rare momente. Numai că de data asta a fost ceva venit pe neaşteptate. Pentru că nu era nici locul, nici contextul şi nici momentul pentru aşa ceva.
Eram la locul de joacă de la AFI Palace. Cel de la etaj, cu tobogane şi cu “schelele” alea pe care se pot căţăra copiii. Regula era că părinţii trebbuie să intre în ţarcul ăla dacă însoţesc copii sub o anumită vârstă (sau ceva de genul). Aşa că am intrat cu Patricia mea cea senzaţională.
La locul de joacă mai erau (nuş cum s-a făcut) încă şase tătici şi doar o mămică. Copiii lor erau de pe la 1 an până pe la şase ani. Şi se jucau frumos, conştiincios, aşa cum orice copil se joacă atunci când este la un astfel de “loc de muncă”.
Eu rânjeam fasolea la greu şi eram totalmente acaparat de Patricia mea, care se căznea să urce pe toate alea singură şi mai cădea şi se enerva şi apoi venea şi mă lua de mână să mă ducă să o ajut, erau clipe minunate, minunate! După cam 15 minute (am stat în total vreo 40 de minute acolo), Patricia mea a zis “data” – traducere pentru “gata”, adică să o las în pace că face ea singură ce are de făcut. Aşa că m-am retras într-un colţ şi mă uitam zâmbind la splendoarea mea de fată cum explorează pe acolo.
La un moment dat, un copil l-a strigat pe tatăl său. Şi pentru că ţâncul repeta într-una “tati, tati, tati, tati“, m-am uitat să văd care e faza. Şi m-am încruntat niţel. Pentru că tatăl copilului era cu telefonul mână şi nu auzea (sau nu dorea să audă) cum îl strigă fiul. Aşa că băieţelul a făcut ceea ce – presupun… – face de fiecare dată: s-a dus la el şi l-a tras de tricou “tati, tati, tati, tati“. Abia atunci s-a uitat tatăl său la el.
Am privit în jur spre ceilalţi părinţi. Mămica despre care vă spuneam era total acaparată de jocul cu fetiţa sa (una timidă, retrasă, care se dădea înapoi imediat ce un al copil intra în spaţiul ei de confort). Dar toţi ceilalţi 6 taţi erau cu telefonul în mână. Toţi. Fără excepţie.
Mi-am zis că o fi o întâmplare şi că aşa am avut eu “norocul” să-mi cadă privirea pe ei exact atunci. Doar că nu, nu a fost o întâmplare. Pentru că tot restul timpului cât am stat la acel joc de joacă, taţii cu pricina au stat mai mult cu ochii în telefon decât să se joace cu copiii lor sau, pur şi simplu, să se bucure privindu-i.
Eu nu am scos niciodată telefonul din buzunar în cele 40 de minute cât am stat acolo. Iar asta înseamnă că, din cei 8 adulţi care eram acolo, eu şi doamna era minoritari. Şi că ceilalţi şase, cel puţin teoretic, repezintă majoritatea. Care dă tonul. Care decide. Care, cel puţin teoretic şi de dragul discuţiei, reprezintă tagma părinţilor. Aidcă, pe principiul democraţiei, ne reprezintă şi pe noi doi, cei care nici măcar nu ne-am atins de telefoane cât am stat cu copiii.
Eram puţintel trist când am văzut cele pe care vi le-am raportat mai sus. Îmi era atât de milă de acei copii… Îmi era atât de milă de acei taţi… Şi mă gândeam ce mult pierd, şi unii şi alţii…
M-a mirat când soţia unuia dintre aceşti domni, vazându-l cu telefonul în mână, a venit nervoasă către el şi i-a spus “Fir-ar al dracu de internet, cum ne mănâncă el viaţa…“? Nu, nu m-a mirat. M-a întristat doar. Pentru că nu săracul internet le mănâncă viaţa ci ei, cu degetele alea cu care apasă pe taste, cu mintea aia care decide să se uite la un ecran în loc să-şi admire copilul, cu sufletul ăla de aproape părinte, da, ei îşi mănâncă viaţa.
PS Să nu mă luaţi cu “dar sunt ocupaţi săraci, sunt tare prinşi” că nu ţine la masa asta. Eu trăiesc din internet şi doar din internet trăiesc. Dar asta nu înseamnă că mă defineşte ca ceea ce sunt. Eu sunt părinte, soţ şi abia apoi orice altceva. Să nu îmi spuneţi că toţi aveau o urgenţă atunci. Întâmplător sau nu, ieri a fost şi pentru mine o zi teribil de încărcată şi de importantă din punct de vedere al businessului. Dar în momentul în care mi-am luat fiica în braţe, am spus “stop joc”. Şi aşa am rămas de ieri până acum, când vă scriu aceste rânduri. Adică părinte.
Linkul original.
Poza.
