LE: Mosion Gheorghe e numele complet, multumesc Augustin.

Prostutza mintea omului.
Daca vrei sa faci ceva, iti da motive s-o faci!
Daca nu vrei sa faci ceva, iti da motive sa n-o faci.

La fel e si cu Dumnezeu.
Daca-L cauti zicand, cred, ti se va arata, vei percepe.
De cauti motive sa nu-L vezi, nu-L vei vedea.

M-am intersectat cu nenea la multe concursuri!
Chapeau bas!
Citeste-i povestea mai jos.

Cel mai in varsta participant la Maratonul Timisoarei, aradeanul Ion Gheorghe , in varsta de 79 de ani a primit un premiu special de la organizatori. Batranul a anuntat ca va mai participa la doua maratoane in perioada urmatoare.

Ion Gheorghe s-a apucat de alergat la 52 de ani. Ca sa slabeasca. Acum are 79 si participe in continuare la concursuri. Si nu la orice proba, ci la probe de maraton. Duminica, in cadrul Maratonului Timisoarei, aradeanul a alergat in proba de semimaraton-21 de km si desi a ajuns la finish abia cand ceilalti participanti incheiau festivitatea de premiere, nu s-a lasat. Mos Ion, asa cum este alintat batranul de ceilalti concurenti a parcurs traseul in 2 ore,6 minute si 47 de secunde.
Veniti sa oficieze festivitatea de premiere, primarul Nicolae Robu si viceprimarii Sorin Grindeanu si Dan Diaconu au ramas special sa il astepte pe Ion Gheorghe pentru a-l felicita. Concurentul le-a explicat apoi, la microfon care este secretul sau:”Mananc ce imi place, beau ce imi place!”, a spus batranul, care a explicat cum a ajus sa alerge in probe de maraton: ”M-am apucat la 52 de ani de alergat ca sa slabesc. Pana atunci nu am avut treaba cu concursuri sau cu alergarile. Dar alergatul m-a ajutat mult. Am dat jos vreo 7-8 kilograme si dupa doi ani de alergari un plaman pe care il aveam bolnav s-a vindecat. La fel ca si psihicul meu, pentru ca nu am stat prea bine cu moralul dupa ce am vazut bolnavii de la spitalul de TBC”, a marturisit Ion Gheorghe.
Aradeanul a primit pe langa diploma de participare si un premiu special in bani. ”Ne vedem la anul!” a anuntat la final batranul care mai are programate doua concursuri in perioada urmatoare.Multumesc pt. articol Opinia Timisoarei si poza 2, CS Tibiscus.

Ca veterinar, am fost chemat sa consult un caine in varsta de zece ani, numit Belker. Stapanii cainelui, Ron, sotia sa Lisa si fiul lor Shane erau foarte atasati de Belker si sperau intr-un miracol. L-am consultat pe Belker si am descoperit ca avea sa moara de cancer. Am spus familiei ca nu se poate face nimic pentru Belker si m-am oferit sa execut procedura de eutanasiere a batranului catel la ei acasa.In timp ce stabileam urmatorii pasi, Ron si Lisa mi-au spus ca, dupa parerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane, sa urmareasca procedura.

Ei credeau ca Shane ar putea sa invete ceva din aceasta experienta. In urmatoarea zi, am simtit familiarul nod in gat atunci cand familia lui Belker l-a inconjurat. Shane parea atat de calm, mangaind batranul caine pentru ultima data, incat m-am intrebat daca intelegea ce se petrece.

In decursul a cateva minute, Belker s-a stins in liniste. Micutul baiat a parut sa accepte trecerea lui Belker fara vreun pic de dificultate sau confuzie. Am stat cu totii pentru o vreme, impreuna, dupa moartea lui Belker, comentand cu glas tare tristul fapt ca vietile animalelor sunt mai scurte decat cele ale oamenilor. Shane, care ascultase in liniste, a spus cu glasul lui subtire:

– Eu stiu de ce. Speriati, ne-am intors cu totii spre el.

Cuvintele pe care le-a rostit in urmatorul moment m-au uimit. Nu auzisem niciodata o explicatie mai alinatoare. El a spus:

– Oamenii se nasc pentru a invata cum sa traiasca o viata mai buna – cum e sa iubesti pe toata lumea mereu si sa fii bun, nu-i asa?

Copilul de sase ani a continuat:

– Ei bine, cateii stiu deja cum sa faca toate lucrurile astea, deci nu trebuie sa traiasca la fel de mult…

Multumesc Florina.
Poza.

– Sunt primite rugăciunile spuse numai cu buzele, dar netrăite interior cu inima?

– Sunt primite, pentru că nu-i poţi cere unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare.
Deci eu mă rog cum pot, şi Dumnezeu îmi primeşte rugăciunea, aşa cum a fost vorba despre tatăl fiului lunatic, când a zis cu lacrimi:
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24).
Şi credea, şi nu credea.
Şi Domnul Hristos n-a zis: „A, păi dacă nu crezi cât trebuie, n-am ce-ţi face!…”, ci l-a ajutat în starea lui.
Nu putem ajunge la mult decât de la puţin, de la cât suntem.
Dacă facem ceva pentru mai mult, ajungem la mai mult.
Cum am spus, cu credinţa e cum e cu cultura.
Nu poţi să ajungi să faci geometrie analitică înainte de a face geometrie plană.

Pr. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei
Sursa.

Mie nu-mi vine decat sa strig cu patos, trezirea!
Articol original aici.

Da, suntem moderni și emancipați. Cu siguranță am învins natura, chiar dacă vorbim tot mai agramat și acultural. Utilizăm cu dexteritate instrumente noi. Magazinele debordează cu produse ieftine și performante. Tehnologii de ultimă oră oferă, astăzi, rezultate amețitoare. Găsești în case altminteri modeste telefoane cu funcții video & GPS sau plasme TV revoluționare. Avansăm, consumăm, progresăm, depășim bariere și, într-o creștere logaritmică, părem să cucerim universul.

Privite în sine, meritele rațiunii matematice sunt incontestabile. Este însă această aventură faustică a Occidentului și o experiență suficientă sieşi?Ne Avem oare acces mai uşor la cunoașterea de sine? Știm oare mai multe despre pulsiunile adânci ale psihicului uman? Suntem capabili să definim mai precis granița între umanitate și animalitate? Ne putem controla mai bine poftele stihiale? Înțelegem cu adevărat resorturile urii? Mai facem diferența între bucurie și plăcere? Dar virtutea carităţii o mai practicăm? Există, în viețile noastre, un loc pentru miracole și nevăzut? Cum interpretăm moartea și suferința?

Sunt întrebări greu de ocolit pentru cei care încă mai cred, mai speră și încă mai iubesc. Între Denia celor 12 Evanghelii din Joia Mare și noaptea Învierii, pătrund în mintea noastră o sumedenie de imagini stranii extrase din textele sacre ale creștinismului universal. Sute de milioane de oameni pe întreg mapamondul recunosc în moartea lui Iisus o catastrofă a istoriei antice – nu doar o anomalie morală asemănătoare condamnării lui Socrate, ci un eveniment teologic care, practic, resemnifică întreaga condiție umană.

Cel inocent, părăsit de apostoli și abandonat – cel puțin în aparență – de către Dumnezeu, ajunge să fie răstignit în marginea cetății. La capătul unei veritabile apocalipse a urii verbale orchestrată de fanatismul religios al Ierusalimului şi birocraţia oarbă a Romei, violența fizică năpădește asupra trupului nud, slăbit și lipsit de orice apărare al lui Iisus. Imnele bizantine merg mai departe şi vorbesc despre participarea plină de compasiune a întregului cosmos, văzut şi nevăzut, la drama Fiului lui Dumnezeu…

Chiar dacă, noi europenii, am abolit între timp pedeapsa cu moartea, greşim dacă vom crede că batjocura și scuipatul, tortura și deriziunea sunt apanajul unor „culturi primitive”, străine de lumea noastră. Secolul XX are toate atributele pentru a primi titlul de „cel mai sângeros veac” al istoriei europene. Dispreţul gratuit, plăcerea etichetării, demenţa umilirii celui fără vină – iată doar câteva elemente din ritualul dezumanizării găzduit la Treblinka şi Solovki, la Piteşti şi Dachau.

Resentimentul are gradaţii infinitezimale. Culorile urii descrise de Evanghelii sunt vii prin cruzime şi reci prin indiferenţă.

Ne este oare plăcerea destestării aproapelui atât de străină? Cât de încreştinat poate fi poporul care, într-un context paremiologic comparativ, se laudă cu următoarea zicală: „să moară şi capra vecinului”? De ce oare invidia alimentează uri imposibil de stins între familiile noastre? Până unde merge reflexul de politeţe şi cum se naşte încrâncenarea, împietrirea inimii şi duşmănia? Am fost vreodată martori la condamnarea, pe nedrept, a unui seamăn inocent? Suntem cu totul străini de practica delațiunii (contra-cost) asumată de Iuda? Dar lașitatea și potopul de frici din inima lui Petru? Ne-am spălat cândva pe mâini, precum Pilat din Pont, prefectul roman sceptic şi populist, dezinteresat sub raport politic să mai rostească adevărul despre Barabas? Păstrăm oare viu în inimă sentimentul dreptăţii, aşa încât sentinţele arbitrare acordate celor săraci şi fără putere să ne indigneze?

La toate aceste întrebări privind căderea firii umane și demonismul acut al urii, răspunsul trebuie căutat în atitudinea lui Iisus. Pe Cruce, pironit cu o coroană de spini, Fiul nu predică valori sentimentale, ci se roagă din Psalmul 22. Lovit cu suliţa în coaste, Iisus nu citează din „charta drepturilor omului”, ci preferă tăcerea. Abandonat de ucenici, El încă aşteaptă. În faţa morţii, prevalează curajul. În locul laşităţii, descoperim demnitatea. În locul urletului gregar şi al hărmălaiei zglobii, Iisus ne învață vorbirea în şoaptă.

Toate acestea se petrec sub chipul zdrobit al Iubirii infinite – dragostea pe care, răcoriţi şi luminaţi de minunea Învierii, merită s-o redescoperim.

Sursa poza.